Cunoscuta scriitoare, eseistă şi profesoară universitară Adriana Babeţi a publicat, în 2014, al doilea volum din Prozac, intitulat Prozac 2: 90 de pastile împotriva tristeţii (Editura Polirom). Venind după Prozac. 101 pastile pentru bucurie (Polirom, 2009), cel de-al doilea volum reia între copertele sale suita de texte publicistice apărute în Suplimentul de cultură, între aprilie 2009 şi decembrie 2011, la rubrica intitulată iniţial Secretul Adrianei, iar apoi Prozac. La acestea se mai adaugă – în prima secţiune, „Maculator” – câteva texte apărute tot în presă, scrise pentru diverse numere şi dosare din reviste („teme de casă”, cum le numeşte autoarea). De când se ştie, Adriana Babeţi a „cochetat” cu literatura – am pus între ghilimele termenul, pentru că – deşi autoarea îşi refuză, deseori, cu modestie, talentul literar –, articolele acestea de presă pun în lumină chiar acest lucru: ochiul şi tuşa de prozator.
Adriana Babeţi e cunoscută, întâi de toate, pentru romanul Femeia în roşu – apărut în 1990 şi fiind considerat romanul-emblemă al postmodernismului românesc –, scris, la finele anilor ’80, împreună cu Mircea Nedelciu şi Mircea Mihăieş, reputaţi optzecişti, la rândul lor (cel dintâi, scriitor, cel de-al doilea – eseist). Dar ea mai este cunoscută pentru două cărţi – fundamentale, îmi vine să zic: una este Dandysmul. O istorie (Polirom, 2004), iar cealaltă – Amazoanele. O poveste (Polirom, 2013). Scrise la modul fermecător – fără a se încurca în hăţişul, de altfel bogat, al bibliografiei de gen –, cele două tratate (al doilea de dimensiuni cu adevărat impresionante) se ocupă, cu şarm şi competenţă, de două teme culturale fascinante şi… fantasmatice: dandy-i au existat, şi de aceea Adriana Babeţi le face o „istorie”, dar cei care citesc despre aceştia – ca şi ei înşişi, la vremea lor – se hrănesc din fantasme ce ţin de estetism, aristocraţie, bovarism etc.; cât priveşte amazoanele, ele par a fi o simplă „poveste”, fantasme irezistibile ale imaginarului masculin, dar chiar şi aşa – generatoare ale unei mitologii europene puternice şi de lungă tradiţie. Vi le recomand – ambele „tratate” – cu entuziasm de-a dreptul.
Revenind acum la Prozac 2, Adriana Babeţi nu derogă de la şarmul scriiturii sale: discret ludică şi discret tristă, ea găseşte în întâmplările mărunte de zi cu zi, în amintiri fugare, gesturi, priviri, incidente etc. tot atâtea motive de bucurie cotidiană şi de încărcare a bateriilor pentru a merge mai departe, cu viaţa şi cu scrisul. Cu ocazia primului volum Prozac, autoarea nota cu umor şi inventivitate – şi lucrul e valabil, declară ea, şi pentru Prozac 2: „Prozacul poate fi şi un fel de ascunzătoare, un adăpost, scrin sau sertar, unde îşi găsesc loc tot felul de bucăţi literare mici, prozacele sau prozulanele, ca nişte nasturi desperecheaţi, mosoare, resturi de panglici. Sau mai bine aşa: prozacul e un soi de scriitor pe care, nu ştiu de ce, îl văd ca pe-un gonac ce hăituieşte proza”.
Adriana Babeţi reuşeşte, în „pilulele” ei scripturale, să concentreze energie vitală, să (re)dea buna dispoziţie, să revigoreze, să vadă partea plină a paharului – cum se spune. Adică partea de frumuseţe a vieţii, de generozitate a oamenilor, plus partea de voluptate culturală pe care o oferă percepţia diverselor locuri şi evenimente prin grila culturii: literatură, film etc. Iată, de pildă, „secvenţa Casablanca”: ajunsă în celebrul oraş, autoarea vizitează cafeneaua Rick’s Cafe, replica recentă identică a nu mai puţin faimoasei cafenele americane din filmul Casablanca, unde Humphrey Bogart şi Ingrid Bergman „se sorb din priviri”: „noua cafenea americană Rick’s, care are doar cinci ani şi care reconstituie aproape la milimetru butaforia de la Hollywood din 1942, când s-a turnat filmul. Toate-s la locul lor, intrarea, barul, mesele, palmierii, pianul, băiatul de la intrare. Bem cafele şi sucuri, dăm o raită, ne aşezăm la pian, clămpănim în joacă şi sunetele au un ecou ciudat. Parcă-i un fel de melancolie, un fel de aşteptare” (Secvenţa Casablanca).
În vara lui 1980, scrie Adriana Babeţi, „băteam oraşul Târgovişte în lung şi-n lat alături de Mircea Horia Simionescu şi de Radu Petrescu. Poate o să scriu cândva despre bucuria de a fi descoperit în anii tinereţii, în vremi întunecate şi tulburi, o lume întreagă, cu literatura ei cu tot şi despre norocul de a fi stat în preajma unui grup de şase mari scriitori”. Printre ei, cei doi mari scriitori din Şcoala de la Târgovişte, pomeniţi mai sus. Dar tema „pastilei” e aici cu totul alta, şi anume… povestirea Puiul a lui Brătescu-Voineşti! Vă mai amintiţi de ea, de la şcoală? Ei bine, vizitându-i casa memorială din Târgovişte şi admirându-i biroul care dă înspre grădină, Adriana Babeţi nu-i poate ierta scriitorului – ca şi noi, în fond – „chicioşeniile cu nenorociţii de pui care-şi dau duhul şi care au înlăcrimat mii de copii”. Şi ca să vedem că se poate şi altfel, iată şi întâmplarea trăită chiar de autoare: un pui de cioară abandonat, căzut într-un tufiş, în oraşul său de pe Bega, e recuperat de un întreg stol de ciori care-l înconjoară, îl îngrijesc şi-l iau apoi cu ele, în zbor: „… dimineaţa, un stol imens a zburat deasupra puiului, apoi s-a aşezat lângă el. Ciorile au croncănit preţ de aproape o oră, l-au hrănit, l-au pigulit, l-au îmbărbătat, l-au învăţat cum să-şi drămuiască forţele, cum să-şi ia zborul. (…) în cele din urmă, duse au fost cu el cu tot. Ei? Vedeţi că se poate?” (Puiul).
În altă „pastilă”, eseista face portretul unui tânăr anticar generos şi priceput din Timişoara, care-şi are „taraba” chiar peste drum de sediul redacţiei revistei Orizont, al cărei redactor este Adriana Babeţi: „Îl întreb care a fost cel mai ciudat client şi îmi spune fără să ezite că un tip din Iaşi, un bărbat până în patruzeci de ani, descins dintr-un jeep negru, îmbrăcat normal, fără ghiuluri şi alte alea, care a cumpărat de câteva milioane literatură şi filosofie, încât de-abia au putut căra cutiile de carton pline cu cărţi. Avea ochiul format, pentru că a ales numai autori unu’ şi unu’, de la Baudelaire la clasicii ruşi şi Proust, pe urmă din «Romanul secolului XX», Faulkner şi Virginia Woolf cât nu cuprinde, nemaivorbind de filosofie, de la greci la Wittgenstein, ceva de speriat. Şi la sfârşit a zis, dar nu ca să-l jignească pe George (anticarul, n.m.), ci aşa, în glumă, «măi, a venit Moldova să vă arate cum se cumpără cărţi! »”. Printre clienţii „ciudaţi”, mai află Adriana Babeţi, se numără inclusiv… ea însăşi, cu „achiziţiile amazoniceşti”!
Alături de Adriana Babeţi, la lansarea Amazoanelor, la Librăria Bastilia
Şi tot aşa: scurte notaţii de jurnal, recondiţionate pentru public – fiindcă se vede limpede că eseista se adresează aici în mod explicit publicului. Şi efectul este unul tonic, de „îmbărbătare”, aşa cum îi stă bine unei adevărate specialiste în amazoane şi amazonologie! E de spus, la final, că Adriana Babeţi, dar şi Mircea Mihăieş – timişoreni amândoi, şi co-autori, alături de Nedelciu, ai romanului Femeia în roşu – sunt doi străluciţii eseişti, cum puţini sunt la noi. A se citi neapărat.
Adriana Babeţi, Prozac 2: 90 de pastile împotriva tristeţii, Editura Polirom, Colecţia „Ego-grafii”, Iaşi, 2014, 310 p. Comandă cartea de la Cărturești!
