După o lungă şi binemeritată pauză de la agitaţia Bucureştiului, după şapte zile îndestulate petrecute în Cluj, cu povestirile lui Ali Smith în bagaj, găsind în sfârşit timp să citesc din scoarţă-n scoarţă DoR, am revenit cu o poftă de lectură de care îmi fusese foarte mare dor. Tehnologia şi timpul petrecut în online îţi mănâncă, vrei, nu vrei, obiceiurile de lectură, îţi ronţăie deciziile de a pune mâna pe o carte şi îţi amână, pe termen nelimitat, hotărârea de a scrie.
Despărţirea de digital s-a făcut, aşadar, destul de brutal, iar acum se serveşte în porţii şi mai mici, oferite cu grijă, ca nu cumva să cădem iar în patima exceselor wi-fi.
Înainte să plec, am făcut o listă: cu ce trebuie să iau la mine şi cu ce trebuie să mă întorc. Trecusem acolo şi o oglindă mare de perete, fără să sper neapărat că o voi găsi. Însă puterea listei a făcut să revin cu una dintre cele mai frumoase oglinzi, sculptate tradiţional, la un preţ derizoriu. Nu de oglindă vreau să amintesc, ci de cum unele dintre lucrurile pe care le scriem se materializează, parcă pe negândite, reuşind să ne alinieze gândurile şi forţa în direcţiile prinse în liste. Susan Sontag e poate cel mai bun exemplu, cu ale sale liste nesfârşite despre piesele de teatru şi filmele văzute, despre cărţile citite şi cele pe care le va citi, despre proiectele la care e cazul să înceapă să lucreze.
Nu e singura însă cu astfel de obiceiuri aproape… magice. Ray Bradbury scrie în cartea sa Zen in the Art of Writing despre cum a lăsat procesul creativ să se deruleze în mod inconştient cu ajutorul listelor. Minţile noastre, nu trebuie să ne mai mire, lucrează pe nenumărate căi nebănuite, dar au nevoie de un mic impuls din partea noastră, de un prim-pas pe care uneori îl facem luând pur şi simplu un creion în mână.
În anii săi de tinereţe, Bradbury făcea liste de substantive încercând să găsească idei şi eventuale titluri pentru povestiri: „Aceste liste au fost provocările, în cele din urmă, care au făcut ca munca mea mai bună să iasă la suprafaţă. Pipăiam drumul către ceva sincer, ascuns sub uşa din creştetul ţestei mele”.
Listele astea curgeau cam aşa:
LACUL. NOAPTEA. GREIERII. RÂPA. PODUL. SUBSOLUL. CHEPENGUL. COPILUL. MULŢIMEA. TRENUL DE NOAPTE. CORNUL DE CEAŢĂ. COASA. CARNAVALUL. CARUSELUL. PITICUL. LABIRINTUL DE OGLINZI. SCHELETUL.
Bradbury şi-a dat seama, în cele din urmă, că astfel de liste au ţesut, în timp, opere întregi, au săpat, pentru el, acolo unde mintea conştientă nu avea curajul să se întoarcă. O maşinărie a creativităţii s-a pus în mişcare odată cu aceste liste şi chiar dacă timpul pentru dospit nu a fost întotdeauna acelaşi, rezultatul a apărut, mai devreme sau mai târziu.
Aşa cum scrie BrainPickings.org, imitând „jocul combinatoriu” al lui Einstein, Bradbury şi-a dat seama de adevărata valoare a scrierii de liste:
„Începeam să zăresc un tipar în listă, în aceste cuvinte pe care le aruncasem mai departe pe hârtie, punându-mi nădejdea în subconştientul meu să hrănească, să spunem aşa, păsările. Uitându-mă peste listă, mi-am descoperit vechea pasiune şi teamă legată de circuri şi carnavaluri. Mi-am amintit, şi apoi am uitat, iar apoi mi-am amintit din nou, cât de înspăimântat fusesem când mama mă dusese la prima mea cursă în carusel. Cu Caliope strigând şi lumea învârtindu-se şi caii înfricoşători sărind, am adăugat şi ţipetele mele la zarvă. Nu m-am mai apropiat de carusel ani de zile. Când am făcut-o cu adevărat, decenii mai târziu, m-a condus în mijlocul a Something Wicked This Way Comes” (romanul apărut în 1962).
Tot ce înseamnă creativitate are forma unui sistem complicat de lanţuri invizibile. O verigă nu se poate naşte fără cea de dinaintea ei şi un singur nume ne poate conduce la un roman întreg. Listele lui Bradbury sunt doar unele dintre verigi, de nelipsit în procesul de creaţie pe care scriitorul îl recomandă şi altora, considerându-l, aminteşte sursa citată, şi un instrument critic de descoperire a sinelului:
„Dacă eşti un scriitor, sau speri să fii unul, liste similare, extrase din dezechilibrul creierului tău, s-ar putea foarte bine să te ajute să te descoperi, chiar aşa cum eu m-am tot răsucit şi m-am găsit în cele din urmă”.
Dacă din punctul A ne dorim să ajungem în B, nu vom putea reuşi decât urmând aceste mici zale, adesea invizibile, pe care să le agăţăm, adesea fără să ştim cum, într-un lanţ care, treptat, va deveni din ce în ce mai puternic. Într-un final, de la depărtare, vom putea privi în urmă, vom descoperi cât de lung a fost drumul pe care l-am parcurs şi vom înţelege că în nicio clipă, de fapt, n-am încetat să construim.
