Recent, Radu Andriescu a publicat un nou volum de poezie, Gerul dintre ei, la Casa de editură Max Blecher. „Mulți vor fi nervoși după primele pagini, unii chiar vor renunța, dar odată ieșiți din proximitatea confortului caustic sentimentul critic dispare, lăsând loc plăcerii ușor melancolice, amintindu-ne că suferința ne dezvăluie acea zonă obscură de care nu vrem să știm. Multe din poemele acestei cărți sunt fotografii care ți-au creat cândva vagi senzații de fericire, consumată în natură, alături de niște intelectuali anonimi”, a scris V. Leac pe coperta a patra. Pentru a cunoaște personajele Escu și Esca din perspective și unghiuri cât mai diverse și nu numai, Radu Andriescu a creat un portal care se deschide și închide în rândurile de mai jos:
Volumul se deschide cu citate, iar numele autorilor și personajelor ficționale încep cu Y: Yeats, Yoda, Yau. Are și o semnificație matematică această literă misterioasă?
Nu e un joc matematic strict în spatele citatelor. Mai curând un set de constrângeri de tip Oulipo, în special cele pe care și le impunea Georges Perec în romanele sale (spre exemplu, un roman întreg scris fără folosirea vocalei „e”, deci o uriașă lipogramă), din spirit ludic. În cazul citatelor mele jocul e, desigur, mult mai puțin ambițios – trei „autori”, ale căror nume să înceapă cu aceeași literă, numărul de litere fiind descrescător (5, 4, 3), în timp ce versurile citate sunt tot mai lungi. În plus, jocul citatelor mi-a permis să-l inserez între doi poeți respectabili (William Butler Yeats și John Yau) pe marele maestru Jedi, Yoda. Jocurile formale nu ar fi avut însă niciun haz dacă cele trei versuri n-ar fi marcat trei fațete importante ale cărții.
În primul rând, volumul s-ar dori o reflecție asupra bătrâneții („Asta nu-i țară pentru bătrâni”, Yeats). Sunt greu de găsit exemple de volume de poezie contemporană românească în care tema principală să fie cea a bătrâneții. Dacă în Când nu mai e aer axam povestea cărții pe viața unor fetițe simpatice și a mamei lor de vreo 30-40 de ani (personaje cu care mulți cititori au empatizat imediat, așa cum era de așteptat), Gerul dintre ei îi are în centru pe doi intelectuali bătrâni, ceea ce defamiliarizează de la bun început cititorul mai tânăr de poezie, obișnuit să citească texte scrise preponderent la persoana întâi, din perspectiva unor autori de cel mult patruzeci și ceva de ani. E un risc pe care mi l-am asumat, din tot sufletul. Al doilea citat, replica faimoasă a lui Yoda, „Greu de văzut. În permanentă mișcare e viitorul”, prefațează un al doilea risc asumat: acela de a privi un „lucru” și de a-l considera din mai multe unghiuri și perspective, ceea ce poate deveni cam amețitor. Dar voi reveni mai jos la această idee. În fine, versul lui Yau, „La plajă am văzut cum soarele transformă cuvintele”, se leagă de cel mai derutant joc din volum: cei doi intelectuali se află, în unele texte, într-o sufragerie minusculă, în jurul unei mese rotunde, iar în altele, mai mult în formă de particule elementare antropomorfe, sunt pe o plajă (pe o „plajă de așteptări”, mai curând), în jurul unui foc rece. Iar jocul acesta se leagă tot de felurile diferite în care poți să privești aceeași realitate. Dar asta mă aduce la a doua ta întrebare.
În câte feluri poți să vezi un lucru fără să știi nimic despre unitățile de bază ale materiei și energiei? „Eșcii” nu au nici o problemă în a presupune despre toate și nimic.
De fapt, doar Esca încearcă să facă presupuneri. Escu e o prezență tăcută, fiind el pierdut într-o lume proprie, așa cum se întâmplă de multe ori cu oamenii în vârstă. La vremea când scriam textele despre „lucru” și diversele perspective posibile, desenând scheme naive care s-au tradus în acele „cucuie” pe care le pomenesc (formații ovoidale ce marcau, în desenele mele, cele patru-cinci perspective), mă fascina ideea că aceeași realitate, să zicem o persoană sau o piatră, poate fi privită din perspectivă mitologică, teologică, biologică/geologică, din perspectiva fizicii clasice, dar și din cea a fizicii cuantice. Iar absolut captivant mi se pare faptul că limbajul folosit în fiecare caz în parte diferă. Jocul pe care îl propun (fără să explic regulile, e drept) în mai multe texte ale volumlui este cel al uzitării unui limbaj neadecvat: ce se întâmplă atunci când începi să antropomorfizezi niște particule elementare sau să tratezi un cuplu de bătrâni ca pe unul de bosoni Higgs? La fel, în ciclul „precambrian”, planurile se amestecă atunci când o fosilă de trilobit se motănește în brațele Escăi, iar limbajul ține cu greu pasul cu asemenea glisări aproape psihedelice. Mă gândesc că textele sunt percepute mai clar dacă ești puțin tripat și asculți ceva gen Hölderlins Traum sau Focus. E doar o presupunere. Oricum, la vremea aceea, ca și atunci când scriam Când nu mai e aer, citeam multe cărți de popularizare științifică (așa cum și Esca ține mereu trei volume „răscrăcănate” pe măsuța rotundă dintre ea și Escu). Două dintre cele pe care le-am devorat cu o plăcere aparte sunt de cosmologie și de paleontologie: The New Universe and the Human Future. How a Shared Cosmology Could Transform the World (Nancy Ellen Abrams, Joel R. Primack, 2011) și Darwin’s Lost World. The Hidden History Of Animal Life (Martin Brasier, 2009). Le-am recomandat și prietenilor, dar se pare că e puțină lume, printre umaniști, interesată de cărți de popularizare științifică, în engleză, în format electronic.
Personajele Escu și Esca sunt surprinse în tot felul de cadre domestice, în care uneori se inversează ritmurile, în altele genurile.
De fapt, e un singur cadru domestic. Recompus ca un puzzle din diverse texte, ar fi vorba despre o sufragerie cu o măsuță rotundă și două fotolii, cu un teanc de referate într-un colț, trei cărți pe masă, iar pe peretele dinspre nord câteva fotografii de familie și o caricatură din studenția celor doi. Plus două păturele din păr de cămilă. Atât. Am încercat să păstrez la strictul necesar recuzita, ca pentru o piesă cu două personaje, într-o sală studio. Poezia e ca o piesă pusă pe scenă pentru foarte puțini spectatori. E un gen de nișă, iar atunci când faci ceva „out of the box” ajungi să te adresezi unei nișe minuscule din interiorul acelei nișe. Probabil că e și cazul Gerului, dar e tot un risc asumat. Revenind la întrebare: sufrageria Escilor devine, în unele texte, după cum spuneam mai sus, o plajă de așteptări, cu un foc rece în jurul căruia stau cei doi bosoni antropomorfi, o mare înghețată într-o parte și un pâlc de pescăruși rebegiți în partea cealaltă. Atât.
Se creează și un traseu socio-istoric, apar referințe de tot felul, multe din perioada comunismului. Toate acestea par că-i modelează pe eșcii de odinioară în eșcii de acum. Cui răman ei tributari, cum își asumă prezentul?
Că așa am dorit de la început sau nu, Escii sunt construiți destul de oedipian. Ca și în cartea anterioară (eu îi spun cartea fără aer, o sintagmă mai ușor de folosit în conversații sau text), eu mă ascund în spatele unei măști feminine. Dar ar trebui întâi să explic, foarte pe scurt, de ce am folosit măști și persoana a treia în cele două volume, iar al treilea începe la fel, cu o mască nouă, dar se întâmplă niște lucruri, până la final și măștile cad.
Deci, pe scurt. În 2010 am intrat, pentru mulți ani, în blocaj total, poeticește. Nu mai ieșea nimic care să-mi placă. Prin primăvara lui 2015 am scris primul textuleț cu Ana și Mariana. Inima mi-a tresăltat. Am mai scris vreo două, iar după un timp m-am prins că de fapt nu mai reușeam să folosesc persoana întâi. Pur și simplu nu mergea. Gerul… continuă distanțarea de subiect și am dus spre extremă strategiile de defamiliarizare. Asta îmi permite să vorbesc în același timp despre fizica cuantică și despre părinții mei. Și despre mine. E o carte pentru gurmeții poeziei. Mie mi se pare mult mai bună decât prima. La final, se întrezărea foarte timid persoana întâi. Asta pe care am terminat-o pe 31 decembrie, Jedi de provincie, pornește tot dintr-o zonă de defamiliarizare culturală (legendele și baladele nordice, de data asta, plus un personaj pseudoeroic), pentru a ajunge, după trei cărți, la câteva zeci de pagini în care reușesc să recuperez persoana întâi. Unul din rosturile seriei ăsta a fost să reușesc cumva din nou să mă raportez ceva mai omenește la ce-i în jur. Desigur, drumul e mult mai simpatic și mai palpitant decât atingerea țintei, drept pentru care presupun că acum sunt fix în punctul mort în care mă aflam și în 2010. Revenind însă la măștile feminine: e ca și cum mi-aș fi pus două măști, una peste alta. Cea care mă ascunde în spatele persoanei a treia și cea care mă pitește și mai bine, în interiorul genului opus. Esca, totuși, are și foarte mult din mama mea. Biografemele care mai apar sunt întâmplări din viața lor, a părinților mei, de cele mai multe ori. Complicată chestie.
Cum se stabilesc identitățile culturale și politice? Aparent, personajele volumului se joacă și ele cu stabilirea unor identități.
Cred că am răspuns, în mare parte, la întrebarea asta. Ar trebui doar să mai spun că trimiterile la perioada comunistă sunt normale, fiind vorba despre tinerețea părinților mei, ba chiar și despre tinerețea mea. Raportarea la prezent e diferită în Când nu mai e aer și în Gerul. În centrul cărții fără aer e o femeie activă, care e confruntată cu problemele multor oameni din jurul nostru. De aici și empatia cititorilor, în cazul volumului din 2016. Gerul... e cartea unor bătrâni care trăiesc izolați de restul lumii, rupți de realitate, bântuiți de amintiri și de fantasmagorii care schimbă totul în jurul lor. Am ținut foarte mult să fac o carte despre bătrânețe, despre părinți, dar fără tot siropul nostalgic și liricoidal în care sunt înecate asemenea proiecte. Eu zic că mi-a ieșit ceva.
Uneori e amuzant să scrii, alteori chinuitor. Cum e pentru tine?
Uite, nu exagerez deloc când spun asta: spaima mea cea mai mare, cât am scris cele trei cărți, a fost că am să crăp înainte de a ajunge la capăt. Sau că va fi publicată o variantă intermediară, nu cea finală, dacă nu mai sunt eu pe-aici să coordonez lucrurile. Demența asta m-a făcut, în cazul celei de-a treia cărți, Jedi…, să trimit câtorva prieteni variantă după variantă, de fiecare dată când făceam o schimbare în volum. Problema e că am ajuns, la sfârșitul anului trecut, la varianta 156, ceea ce înseamnă că există prin țara asta vreo două victime cu inboxul plin de ele. Pe de altă parte, acum îmi pare rău că s-a terminat. După cum ziceam, drumul e mult mai fain decât finalul.
Radu Andriescu (n. 1962) este autorul unui volum de eseuri, Paralelisme și influenţe culturale în lirica română actuală (2005) și a opt volume de poezie: Oglinda la zid (1992), Ușa din spate (1994), Sfârșitul drumului, începutul călătoriei (1998), Eu și câţiva prieteni (2000), Punțile Stalinskaya (2004), Pădurea metalurgică (2008), Metalurgic (2010), Când nu mai e aer (2016), Gerul dintre ei (2017). Longleaf Press a publicat o selecţie din poezia sa, The Catalan Within (2007), iar Twisted Spoon Press, volumul Memory Glyphs (2009), cu poeme în proză de Cristian Popescu, Iustin Panța și Radu Andriescu.
