Bookaholic

Lars Saabye Christensen trebuie să fi făcut un pact cu diavolul pentru a scoate cartea asta, Frați pe jumătate – sau, mă rog, o înțelegere cu vreo zeitate, vreo instanță divină de dincolo de noi, oamenii obișnuiți. Căci Doamne, ce i-a ieșit e… ceva de zile mari (grozav, minunat sau orice alte adjective pălesc, zău că pălesc în fața cărții ăsteia)!

Realmente mă simt un cititor norocos că am ajuns la volumul lui Christensen – și asta o datorez venirii lui în România, la invitația Editurii Univers (cea care-i publică la noi cărțile), în martie anul acesta, când și-a lansat o altă carte, Vizionare (pe care mi-e cam frică s-o citesc de teamă că nu se va ridica la nivelul precedentei). Atunci am și avut oportunitatea de a purta un dialog foarte interesant cu scriitorul norvegian în cauză, pe care mi-ar plăcea să-l citiți, dacă aveți timp și n-ați făcut-o până acum.

Succint despre Lars Saabye Christensen

Domnul acesta ferchezuit, cu un aer distins, o apariție pe care n-ai cum s-o uiți, scrie. Cred că este primul om pe care l-am întâlnit și care se ocupă exclusiv cu scrisul de literatură (și scenarii de film), trăiește din asta, respiră și mănâncă literatură pe pâine. Contextul i-o permite: a scris peste douăzeci de romane, peste zece volume de poezii, dar și piese de teatru, cărți pentru copii, scenarii de film; pentru a ne face o idee, trebuie să menționez aici că numai din Frați pe jumătate a vândut 250.000 de exemplare în Norvegia în 2001, atunci când a apărut; iar apoi a fost tradusă în 24 de limbi (la o distanță de numai doi ani în Anglia și trei ani în America; la noi a ajuns mai târziu, în 2013, dar ce bine că a ajuns!).

Evident, s-a născut, a crescut și creează povești în Oslo (și despre Oslo), Norvegia (originea îi este împărțită: jumătate danez, jumătate norvegian). A fost receptat excelent atât în țara natală – unde este unul dintre cei mai proeminenți și importanți scriitori contemporani -, cât și în afara granițelor țării sale – cu precădere pe filonul anglo-saxon. A fost multipremiat – pentru romanul acesta, Frați pe jumătate a primit, printre altele, Marele Premiu pentru Literatură al Consiliului Nordic, cea mai importantă distincție a țărilor scandinave, premiu care se decernează anual de către Norvegia, Islanda, Finlanda, Suedia și Danemarca, pentru a promova literatura nordică. Pe scurt, cartea în cauză a fost supranumită ”cel mai bun roman al începutului de secol XXI din lume”.

Pentru prima dată, mă avânt cu capul înainte și pariez pe el pentru posteritate: cel puțin Frați pe jumătate, din toată opera lui densă, consistentă, va trece testul timpului. Și asta pentru că, așa cum spuneam și în titlu, Frați pe jumătate este o carte imensă, la propriu și mai ales la figurat.

Frați pe jumătate, o carte imensă – la propriu și la figurat

Încep cu ”la propriu”, căci este o observație scurtă: în traducerea în limba română (de Marlena Chirilă Røimål) volumul are 712 pagini, într-un format 16,5 X 24 (ca să vă faceți o idee, un format de carte obișnuit are cam 13 X 20). Așadar este o carte-mamut, te intimidează numai când o vezi, nu prea poți s-o iei cu tine pe drum, prin mijloacele de transport în comun – pentru că pur și simplu nu o poți cuprinde cu o singură mână; iar restul călătorilor, la ore de vârf, îți vor aduce injurii strașnice dacă te văd că o scoți din geantă și atentezi la spațiul lor (verificat, evident 🙂 ). Concluzia acestui paragraf: Frați pe jumătate se citește cel mai bine acasă, la terasă sau în parc, așezat comod, cu un carnețel lângă. 

Să trecem la partea cu Frați pe jumătate este o carte imensă – la figurat. A.k.a de ce nu trebuie să te lași intimidat de grosimea ei. Răspunsul scurt: pentru că e fantastic de bună, o lectură captivantă, care te trage cu totul în vârtejul ei. Răspunsul lung, în cele ce urmează.

Cum scrie Christensen

Romanul ăsta este o saga nordică în toată puterea cuvântului, un pic de bildungsroman, un pic de roman de căutare, cu influențe și elemente împrumutate din literatura americană (nu e de mirare acum că a avut succes și-n America, nu?), o carte de un realism (culmea!) plin de mister, crud, sfâșietor, îmbibat de suferințe, întâmplări absurde, dar și fericite, de pendulări între absențe și prezențe, presărat cu multe pasaje încărcate de umor. Aș zice că e ca-n viață, dar e mai mult de-atât.

Lucrurile care rămân nespuse – în 700 de pagini lucruri nespuse? poate vă întrebați, iar răspunsul este că da, și încă câte! – și tăcerile sunt, poate, arma cea mai de preț a autorului, armă pe care o folosește cu un simț foarte dezvoltat, cu un instinct de invidiat, cu o răbdare aproape inumană de a lăsa lucrurile să curgă și a ascunde tocmai răspântiile.

Christensen jonglează cu prezentul și trecutul (uneori în aceeași frază!) de parcă ar face cel mai ușor lucru din lume, are reveniri spectaculoase, te ține tot timpul conectat la universul creat de el, chiar și atunci când întrerupe brusc o poveste și trece-n alta în următorul capitol, momindu-te cu alta, cu o mereu alta. Și dai pagină după pagină ca vrăjit, uimindu-te cum se leagă totul, cum curge, în mod firesc, cât de bine e închegat și controlat puzzle-ul narativ. Personajele lui din spațiile marginale, urmărite de ghinion și persecutate de tragedii, există, trăiesc, poți să le vezi cu ochii minții de parcă te-ai întâlnit ieri cu ele la o cafea.

Despre ce scrie Christensen

Aflați acum și aplicați ceea ce am scris mai sus pe o narațiune care cuprinde povestea a patru (!) generații – trei de femei (Bătrâna, fiica ei, Boletta și nepoata, Vera), una de bărbați (Barnum și Fred, frații pe jumătate, frații vitregi). Cel care narează face parte din ultima generație a familiei, fiind chiar cel mai mic ca vârstă: Barnum, copil al Verei și al lui Arnold Nilsen – poreclit, în satul lui îndepărtat, Roata, din pricina unei întâmplări din copilărie; cel care se desparte de familia lui dintr-un colț uitat al lumii, aspirând la mai mult, fiind convins că este născut să realizeze lucruri mărețe și pornește într-o călătorie care-l va aduce, după un ocol la circ, exact la Vera.

Ei, și imaginați-vă că cel mai tânăr membru al generației vă va spune povestea de viață a străbunicii lui, Bătrâna, o celebră actriță din perioada filmului mut, o stea de mult apusă; și a bunicii lui, Boletta, cea care încă își așteaptă logodnicul să vină dintr-o expediție pe mare (căci n-a aflat niciodată ce s-a întâmplat cu el; ultima scrisoare trimisă de tânărul bărbat devine un ritual de lectură pentru familia atipică, fie atunci când se află într-un impas, fie atunci când sunt fericiți), cea care face vizite dese la Polul Nord (cod pentru ”bar”); dar și a mamei sale, Vera, care a fost violată într-o zi de sărbătoare națională, în podul casei în care locuia (una dintre cele mai emoționante scene pe care le-am citit vreodată), legătură necunoscută de pe urma căreia l-a născut pe Fred, într-un taxi, jumătatea întunecată a lui Barnum; și vă va relata și povestea lui Arnold, tatăl său urât de Fred, cel stigmatizat din pricina înălțimii prea mici etc. Vi se pare că scriitorul norvegian a ales ca narator o persoană necredibilă numai pentru că n-ar fi avut cum să asiste la toate acestea (și încă multe altele) având în vedere că nici nu se născuse? Da, așa am crezut și eu. M-am înșelat, nu faceți și voi greșeala asta.

Să mergem la text, să argumentăm în cunoștință de cauză:

Iar eu, care încerc să colorez această fotografie cu cuvintele mele neajutorate, fiindcă eu am fost cel care a lucrat fotografia. Am găsit filmul când am făcut ordine în lucrurile mamei, era uitat acolo, și am impresia că o pot vedea și pe ea în fotografie, pe ea, cea care a făcut fotografia, mama noastră, în acel apus de mai, căci în spatele celor două femei de pe balcon este o oglindă în care se vede umbra Verei, ca o durere sumbră, o tristețe cum nu am mai văzut vreodată, în ceea ce eu numesc expunerea lentă a memoriei. (p. 76)

Sau:

Simt că cineva îmi suflă din spate, îmi suflă în ceafă, fiindcă aceasta nu este istoria mea, eu nu sunt încă în ea, în acțiune, și când voi apărea în istorie și în acțiune mă voi împiedica, cu siguranță, și voi fi reținut de magneții detaliilor, căci eu sunt ca o frână de motor: un șiret ce se rupe pe drum spre școala de dans, preotul la care am scos limba chiar în fața Bisericii Majorstuen, o sticlă goală de suc pe care o dau înapoi la chioșcul lui Esther ca să primesc banii pe ea, astfel de lucruri pe care cineva le-ar considera fără importanță, devieri, ocolișuri, dar care tot atât de bine pot fi pline de mister, acel unghi mort necesar în fiecare istorie, și anume liniștea de alături. Acolo voi sta și voi asculta la voi toți în timp ce voi nu mă puteți vedea. Și în acea liniște o aud pe Bătrâna spunând, o dată și încă o dată: ”Acum viața poate să înceapă”. (p. 81)

Vedeți ce stil fain, cum te păcălește Christensen și-ți zice, complice, să stai liniștit, că știe el ce face? 🙂 De altfel, autorul își permite să facă multe digresiune cu naratorul lui, să-l poarte înainte și înapoi ca pe o minge de tenis, pasată de la un jucător la altul, și nimic nu ți se pare forțat, totul intră în matca mare. Nu există balast, eu una n-aș tăia un singur cuvânt din cele 712 pagini.

Aș fi vrut să vă spun mai multe despre Barnum, cel care era cât pe ce să rămână nebotezat pentru că preotul nu vroia să boteze un copil cu acest nume, cel care suferă din pricina înălțimii sale, întocmai precum tatăl, cel care are o pasiune nestăvilită pentru cuvinte ș.a. El începe cartea copil alături de Fred care încearcă să-l transforme într-un bărbat adevărat, pentru ca, imediat după secvența-capitol, să-l găsim adult, într-o cameră de hotel la Berlin, la un festival de film, invitat ca scenarist (deja cunoscut, făcuse scenariul cărții Foamea a lui Knut Hamsun – pe care Christensen îl adulează și-l ia ca model literar). Apropo, capitolul în cauză debutează cu o secveță de film porno, film care rulează pe ecranul televizorului din camera protagonistului: Barnum se trezește cu sunetele lascive. Din nou, este una dintre cele mai mișto pasaje de literatură erotică pe care le-am citit! Un unghi unic, vă spun :).

Întreaga viață a lui Barnum este influențată de prezența și, mai ales, de absența fratelui, ajungând ca, în final, ambii să împrumute caracteristici de la celălalt, să se contopească unul într-altul (și să ne facă pe noi să ne întrebăm dacă Barnum a fost într-adevăr povestitorul nostru sau Fred). Iar poveștile femeilor din viața lui, cele trei care așteaptă (așteptarea ca mod de viață), care sunt maestre ale tăcerii, ale ”descurcatului” fără bărbați, singure, sunt impresionante și atârnă greu în biografia lui Barnum.

Da, aș fi vrut să vă spun mai multe și despre cum se joacă Christensen cu timpul (o imagine uimitoare este și aceea în care un sertar cu bani măsoară trecerea timpului), cu metaforele, cu sentimentele, cu imaginile dure sau, dimpotrivă, înduioșătoare, cu relațiile dintre oameni, cu iubirea și cu moartea, cu Oslo de acum și de atunci, de aici și de acolo, cu transformările oamenilor de-a lungul timpului, în funcție de experiențele prin care trec, cu viața și cu filmul (și asemănările dintre cele două) și cu altele, dar am vaga senzație că trebuie să vă îndemn să le descoperiți și savurați pe cont propriu.

În loc de încheiere…

… vă las cu fragmentul de mai jos, în speranța că veți alerga spre cartea aceasta imensă:

Mă jucam cu gândurile. Cu ele mă jucam adesea. Nu aveam cu cine altcineva să mă joc. Mă jucam cu gândurile despre catastrofe, accidente, boli, moarte și alte vătămări iremediabile. Era ca o consolare că totul ar putea deveni și mai rău decât realitatea, chiar mai mult decât rău, catastrofal. (p. 262)

Cartea Frați pe jumătate poate fi comandată din librăria online Cărturești de aici. Dacă introduceți codul Bookaholic la finalizarea oricărei comenzi, aveți reducere 15%. Detalii despre promoție aici.