Acum ceva timp îmi manifestam entuziasmul în ceea ce privea apariția unei noi cărți semnate de Julian Barnes: Niveluri de viață – în traducerea lui Radu Paraschivescu, publicată în colecția Babel la Editura Nemira. Această noutate editorială este o surpriză cu atât mai plăcută cu cât volumul a fost publicat, în original (Levels of life), chiar anul trecut. Așadar, neîntârzierea traducerii mi s-a părut o veste excelentă. Și abia așteptam să pun mâna pe micuța bijuterie (spun micuță pentru că volumul este subțirel – 120 de pagini). Iar când am făcut-o, l-am iubit și mai mult pe Barnes.
Niveluri de viață pare că începe lent și te prinde puțin mai greu dacă nu ești tocmai un cititor înfocat al lui Barnes; apoi te farmecă, îți stârnește interesul pentru primele zboruri cu balonul, pentru primele fotografii făcute, te ademenește cu urmărirea unei legături amoroase dintre o actriță franceză și un aventurier englez, îți administrează câteva picături de tristețe prin iubirea lor neîmplinită, eșuată, iar în partea a treia atinge apogeul și te lasă înconjurat de șervețele umede. De fapt, chiar ultimele patruzeci și șase de pagini ale cărții sunt centrul ei emoțional – dacă le-ați citi doar pe acestea și sunteți câștigați și răsplătiți cu vârf și îndesat pentru achiziționarea cărții.
Trei părți interconectate
Niveluri de viață are o structură divizată în trei părți – nimic nou, Barnes a mai folosit tehnica aceasta în cărțile sale anterioare. Prima, Păcatul înălțimii, este un eseu istoric care ne povestește, așa cum numai Julian Barnes o poate face, despre pionierii călătoriilor cu balonul și al fotografiilor. A doua parte, La același nivel, este ficțiune – o proză scurtă care vorbește despre povestea ficționalizată de dragoste dintre două personaje amintite anterior în eseu, Frederick Burnaby și Sarah Bernhardt, personalități istorice. Iar cea de-a treia parte, Pierderea adâncimii, este un fragment autobiografic – scriitorul britanic tratează aici moartea soției sale, durerea și doliul, gândurile și sentimentele sfâșietoare pe care le-a trăit și le trăiește la cinci ani după decesul ei.
Cele trei mari ”capitole” ale cărții sunt legate printr-o idee care se repetă ca un laitmotiv pe tot parcursul volumului: ”Pui laolaltă două lucruri care n-au mai fost puse laolaltă până acum. Și lumea se schimbă”. Punctate astfel, cele două fraze creează așteptări și gradează tensiunea. Simți că ți se pregătește ceva. Și, într-adevăr, ajuns la Pierderea adâncimii și citind primul paragraf din ”capitol”, începi să percepi atât metamorfoza laitmotivului, cât și schimbarea registrului:
”Pui laolaltă două lucruri care n-au mai fost puse laolaltă până acum. Uneori e ca la prima încercare de a fixa un balon cu hidrogen de un balon cu aer cald: preferi să te prăbușești și să arzi sau să arzi și să te prăbușești? Însă uneori merge, se creează un lucru nou și lumea se schimbă. Pe urmă, la un moment dat, mai devreme sau mai târziu, unul dintre ei e luat. Și ce e luat e mai mare decât suma a ceea ce a fost” (p. 67).
Julian Barnes probabil că știa totuși că utilizarea laitmotivului nu este suficientă pentru a înnoda ițele în subtext, așa că mai întrepătrunde planurile din când în când. De exemplu, Fred Burnaby și Sarah Bernhardt sunt menționați încă din prima parte, căci se află printre cei care au călătorit cu balonul – ne familiarizează, astfel, cu personajele care se vor reîntâlni în cea de-a doua parte; Nadar, eroul din eseu, cât și tatăl lui, au fotografiat-o, printre alții și altele, și pe actrița Sarah Bernhardt; tot Nadar, în ciuda relațiilor extraconjugale, a iubit-o pasional pe soția sa și i-a fost aproape până la final, întocmai cum Barnes i-a fost aproape iubitei lui – legătură între prima și ultima parte; toți patru – Fred Burnaby, Sarah Bernhardt, Nadar și soția lui Barnes – și-au fracturat un picior (în situații diferite, descrise pe scurt de autor, ca un tipar, ca un ”șir de stranie continuitate”); iubirea este asemănată, de multe ori, cu o călătorie cu balonul. Întoarceri din condei, înainte și înapoi și invers. Pentru a nu vorbi totuși în van, haideți să vedem cum operează scriitorul britanic cu aceste legături în text:
”Te simți absurd, ca unul dintre manechinele îmbrăcate, înconjurate de cranii, pe care le-a fotografiat Nadar în catacombe. Sau ca acel boa [al lui Sarah] constrictor care s-a apucat să mănânce perne de canapea și-a trebuit să fie împușcat” (p. 83).
”Am pierdut înălțimea lui Dumnezeu și am dobândit-o pe a lui Nadar. Dar, în același timp, am pierdut adâncimea” (p. 85).
Sarah Bernhardt fotografiată de Nadar – sursa
Există o abundență de ecouri și paralele între cele trei părți, prezente pretutindeni; indiciile sunt lăsate în text, îți trebuie doar puțină răbdare și interes să le descoperi și să le conștientizezi importanța. Numai în acest mod poți observa cât de frumos și cât de strâns se unesc ”capitolele” cărții, cum pornește Julian Barnes de la o idee și te poartă spre alta, mereu alta.
Centrul de greutate al cărții: Pierderea adâncimii
Îl văd pe marele ”magician al inimii” (așa cum a fost numit de juriul Man Booker în 2011, când i s-a decernat premiul) în toată splendoarea lui în ultima parte a volumului Niveluri de viață. De aceea, în loc să vă distrag atenția spunând câteva lucruri despre primele două părți, prefer să ne concentrăm pe cea de-a treia. Oricum, eu cred că Păcatul înălțimii și La același nivel pregătesc terenul pentru dezvăluirile lui Barnes din final.
Julian Barnes și soția lui, Pat Kavanagh – Sursa
Acum, dacă aș fi puțin cinică, aș spune că scriitorul britanic ridică cortina în Pierderea adâncimii și ne lasă să privim spectacolul durerii sale. Însă e mult mai mult de atât: să ai curajul să te analizezi, să privești adânc în interiorul tău, să inventariezi daunele din sufletul și din viața ta în urma unei pierderi greu de cuantificat în cuvinte, să nu cazi în patetism, să ai tăria de a spune totul public, de a fi lucid și autentic până-n măduva oaselor sunt, cumulate, dovezi colosale că Julian Barnes își merită locul ocupat în literatura contemporană.
Dacă ar fi să spun în trei cuvinte despre ce este vorba în cartea aceasta, aș răspunde fără să ezit: (despre) dragoste și durere. Iar apoi aș adăuga că este unul dintre cele mai minunate discursuri despre iubire și suferință pe care le-am citit vreodată.
Iar dacă ar trebui să înregistrez câteva dintre temele și subiectele pe care Julian Barnes le atinge în strânsă relație cu moartea soției sale, atunci aș spune următoarele:
– durerea care modifică, reconfigurează timpul și spațiul;
– uciderea și exilarea ”prietenului imaginar al oamenilor” – Dumnezeu;
– existența unor non-evenimente în viața celui care l-a pierdut pe cel iubit;
– noile frici care se instaurează;
– continuarea vieții urmând tiparul din momentele în care ființa iubită exista;
– dobândirea curajului de a ieși în locuri publice fără ea;
– descoperirea unor noi ocupații – de exemplu, Barnes începe să guste mersul la operă care, spune el, ”trece direct la subiect – ca moartea”;
– analiza disponibilității de a fi făcut un sacrificiu suprem pentru a o fi ținut în viață – Barnes se întreabă dacă și-ar fi dat propria viață sau propriile cărți pentru a o salva; conchide: ”e ușor să spui da”;
– amintirile pregnante din timpul suferinței ei și incapacitatea de a și-o imagina cum era înainte de toate acestea;
– referințe livrești legate de moarte și, mai ales, de pierderea îndurată de cel rămas;
reacțiile prietenilor și ale cunoștințelor în diferitele etape de după;
– inventariază tipurile de singurătate;
– pune durerea în relație cu autocompătimirea – recunoaște că s-a și autocompătimit, dar întotdeauna gândindu-se nu cât suferă, ci cât a pierdut și cât pierde ea, prin lipsă;
– lipsa somnului, consumat de durere – mărturisește, fără ocolișuri, că a avut nevoie de sedative;
– gândul la sinucidere – și-a plănuit sinuciderea, a visat la ea, dar a renunțat, spune el, pentru că și-a dat seama că memoria ei trăiește doar dacă el trăiește:
”A durat un timp, dar îmi amintesc momentul – de fapt, argumentul ivit pe nepusă masă – în urma căruia a scăzut probabilitatea să mă sinucid. Mi-am dat seama că, în măsura în care ea era în viață, era în memoria mea. Bineînțeles, rămăsese și în mințile altor oameni, dar eu eram primul pe lista aducerii-aminte.Dacă era undeva, era înăuntrul meu, interiorizată” (p. 88).
Ilustrație de Nathan Gelgud – sursa
Și tot e parțial. N-am spus tot. Scriitorul britanic merge, precum ziceam și anterior, mult mai departe. Îndrăznesc să spun că, la un moment dat, nici măcar nu mai contează așa de mult faptul că este vorba despre partenera de viață a lui Barnes, ci că autorul discută, analizează la microscop și încearcă găsirea unui scop în viață de după ce ai pierdut o persoană iubită, ajungând astfel să comunice universal în timp ce scrie despre un lucru atât de personal ca moartea.
Nu cred că mă hazardez în afirmația de mai sus din moment ce însuși scriitorul evită particularizarea. De exemplu, nu-și numește soția nici măcar o dată în carte – apare doar cu acest apelativ, ”soția mea”, niciodată Pat Kavanagh; numai la începutul volumului există dedicația simplă și succintă: Lui Pat, pe care e posibil s-o uiți imediat ce ai intrat în povești. Și nici nu numește, concret, ultimele lucruri pe care aceasta le-a făcut de când a fost diagnosticată cu tumoare pe creier și până a decedat, deși le enumeră, spunând că-și amintește care a fost ultima ei carte citită, ultimul vin băut, ultimele haine cumpărate, ultima piesă văzută, ultimul lucru pe care l-a scris, ultima propoziție întreagă, ultimul cuvânt rostit.
Câteva citate din Niveluri de viață, capitolul Pierderea adâncimii
Oricât de multe cuvinte aș așterne eu aici, nimic nu vă va convinge că cea mai recentă traducere din Barnes merită citită mai mult decât însuși Barnes. Așa că am pregătit câteva fragmente care pe mine m-au emoționat.
”Durerea, la fel ca moartea, e banală și unică. Așadar, o comparație banală.Când îți schimbi marca de mașină, observi dintr-odată câte alte mașini de același tip circulă pe drumuri.Ele ți se înfățișează cum n-au mai făcut-o până acum. Când ești văduv, observi dintr-odată toate văduvele și toți văduviicare se îndreaptă spre tine. Înainte, ei fuseseră mai mult sau mai puțin invizibiliși rămân în continuare așa pentru ceilalți șoferi, pentru nevăduviți” (p. 70).
”Durerile nu se explică una pe alta, dar e posibil să se suprapună. Așa că există o complicitate printre îndurerați. Numai tu știi ce știi – chiar dacă știi lucruri diferite de ce știu alții” (p. 71).
”Nu cred că o s-o mai văd vreodată. Nu o s-o mai văd, aud, ating, îmbrățișez, ascult; n-o să mai râd cu ea; n-o să-i mai aștept niciodată pașii, n-o să mai zâmbesc auzind o ușă care se deschide, n-o să-mi mai lipesc corpul de al ei sau pe al ei de al meu. Și nici nu cred c-o să ne mai întâlnim vreodată în cine știe ce formă dematerializată. Cred că morții sunt morți” (p. 77).
”O jelesc fără complicații și la modul absolut. Ăsta e norocul și, în același timp, ghinionul meu. La început, cuvintele îmi veneau singure în minte: mi-e dor de ea în tot ce fac și în tot ce nu fac” (p. 80).
”Iată ce nu reușesc să priceapă în mod frecvent cei care n-au străbătut tropicul durerii: faptul că un om a murit poate însemna că nu mai trăiește, dar nu înseamnă că nu mai există. Așa că stau de vorbă cu ea tot timpul. Și mi se pare pe cât de firesc, pe atât de necesar” (p. 99).
”Durerea arată că n-ai uitat; durerea potențează aroma amintirii; durerea e o dovadă de iubire” (p. 109).
O lectură intensă
Una peste alta, dacă n-ați pierdut pe nimeni drag până acum, pe lângă faptul că sunteți norocoși, vă veți imagina, ”forțați” de Barnes, cum va fi. Iar dacă ați trecut prin asta, Barnes vă va reatinge toate coardele sensibile, va cânta la claviatura durerii voastre cea mai delicată și duioasă piesă. Oricum ar fi, vă asigur că nu veți uita prea curând cartea Niveluri de viață.
Cartea Niveluri de viață poate fi comandată de pe librăria online Cărturești de aici. Dacă introduceți codul Bookaholic la finalizarea oricărei comenzi, aveți reducere 15%. Detalii despre promoție aici.
