Bookaholic

Am citit acum câțiva ani În clipa morții, de Jim Crace, și mi-a plăcut tare mult, așa că m-am bucurat când am văzut că la Editura All i-au mai fost traduse două romane: Casa molimei (2012) și Recolta (2015). Cel din urmă a primit chiar acum câteva zile un premiu literar important, International IMPAC DUBLIN Literary Award 2015, așa că am zis că ar fi o ocazie bună să-l citesc, dacă tot mi-am adus aminte de el.

Recolta (Harvest) este un roman preponderent narativ, cu observații minuțioase asupra întâmplărilor petrecute în decurs de 7 zile (cifra nu e deloc întâmplătoare), un roman ce se construiește, în ciuda impresiei de realism exagerat al observațiilor, mai degrabă la un nivel metaforic, decât într-un plan realist, obiectiv. E povestea, neagră și apăsătoare, a omenirii, a oricărui colț de lume unde oamenii sunt nevoiți să-și ducă traiul în comun. De asta am spus că nu mi se pare întâmplătoare cifra 7: romanul este o Facere, o poveste care construiește o lume și se construiește în același timp. Apropo de asta, pe pagina de prezentare a autorului în ediția din limba română este un foarte frumos citat aparținând autorului referitor la nevoia noastră intrinsecă de povești.

„Când te apuci să scrii un roman e ca și cum te-ai apuca să împingi un bolovan pe povârnișul unui deal. După o vreme, ca să complicăm metagora, bolovanul se umple cu heliu și se transformă într-un balon care te ia pe sus și te duce până în vârf. Tot ce trebuie să faci e să nu-ți pierzi cumpătul și să ai încredere în povestire. Povestirea ne însoțește de mii de ani și ne-a ajutat în nenumărate feluri – tocmai de aceea, în termeni darwiniști, a supraviețuit.”

Alegoria umanității în viziunea lui Jim Crace se construiește în jurul unor cuvinte și concepte simple, fundamentale. În primul rând, există întotdeauna delimitarea noi (ai noștri) / ceilalți. Comunitatea umană se construiește în jurul unui nucleu (axis mundi, spațiul sacru vs. spațiul profan, veți simți cum se activează toate lecturile din Eliade), un nucleu care garantează siguranța și stabilitatea, care îi protejează pe oameni (întotdeauna ai noștri, ceilalți sunt străinii, barbarii, demonizați din start) și care le conferă identitatea specifică. Sau pur și simplu identitatea.

Nu am avut răbdare să număr de câte ori apare în text pronumele posesiv „(al) nostru” (alături de variante scurtate – noi, ne – sau desinențe verbale sugerând pluralul posesiv), însă nu-mi aduc aminte nici un text în care să-l fi simțit atât de pregnant. Alături de această deliminare noi / alții (marcată și fizic printr-un hotar bine definit al satului), alte concepte în jurul cărora se construiește povestea sunt: muncă, solidaritate, vinovăție, rușine, proprietate, comunitate, demonizarea alterității, responsabilitate, egoism, teamă, solitudine, renegare. E un roman alcătuit din cuvinte și gesturi simple, dar care stau mărturie pentru întrega umanitate. Și ce au de spus nu e tocmai măgulitor.

Recolta e un roman întunecat prin care înaintezi anevoie, care nu se oferă înțelegerii cititorului, și pe care trebuie să-l „muncești” ca să-l pricepi. La fel cum pământul nu-și oferă roadele (recolta), ci le dăruiește doar celor ce se luptă cu greutățile aratului, însămânțării, plivitului, culesului. Pentru a-și construi povestea, Jim Crace adoptă chiar o scriitură încărcată, bolovănoasă aproape, un stil în care se amestecă observațiile directe, brute, și fraze cu înflorituri neașteptate.

„Deși nu sunt atât de prost încât să cred că nevastă-mea încă mă veghează, nu am nici o îndoială că o femeie își pune pecetea asupra lucrurilor, mai ales o femeie cu care ți-ai împărțit viața timp de unsprezece ani și față de care nu simți numai o atracție fizică. Uneori, când mă aflu în câte-o stare melancolică, adânc în noapte, îmi întind mâna de-a lungul saltelei aspre și găsesc consolare în adânciturile unde a dormit (și a murit) ea, unde umerii și coapsele ei au lăsat în urmă stafiile trupului.”

„Țăranul din mine – da, pot să mă laud cu asta – știe că cel mai bun mijloc de a ajuta aceste holde timpurii este ca după o săptămână sau două de creștere, să strivești vârfurile verzi înapoi în pământ. Dacă le strivești, pământul se întărește, iar spicele își înfig mai bine rădăcinile. Grânele, la fel ca oamenii, se ridică mai puternice dacă au fost zdrobite mai întâi. ”

„Ce văd, și ce sper c-o să găsesc, e scena pe care toți cei care se întorc acasă vor s-o găsească: masa, femeia și focul.”

Pe tot parcursul romanului am avut o stranie senzație de familiaritate cu textul, cu imaginile romanului, cu personajele, pe care nu am știut exact de unde s-o iau. Atât povestea, cât și scriitura, au anumite accente biblice – un ritm specific (împiedicat, greoi), anumite tematici (pământul, separația ai noștri/ceilalți, legile nescrise ale comunității, găsirea unui țap ispășitor etc.) –, dar mai era ceva nedefinit pe care nu-l reușeam să-l „prind”. Inițial, am crezut că, la nivel subconștient, asemăn romanul cu parabolele lui Saramago (gen Eseu despre orbire). Apoi mi s-a părut că atmosfera e aceeași din filmul Dogville al lui Lars von Trier. Aproape de final, într-o scenă cu adevărat biblică, a comunității dintre doi oameni și a sacralității muncii pământului în timpul aratului și semănatului, mi-am dat seama ce mi se părea așa de familiar: lumea lui Jim Crace din Recolta îmi adusese aminte de tablourile unui pictor francez, deopotrivă celebru și deopotrivă uitat, Jean-François Millet. Aceeași comuniune adâncă cu pământul, aceeași sacralitate izvorâtă din gesturile simple care apropie oamenii de natură, aceeași înnobilare dată de noroiul de sub unghii.

Jean-François Millet, Culegătoarele de spice

Jean-François Millet, Angelus. Rugăciune pe câmp

Recolta, de Jim Crace, Ed. Allfa, 2015, trad. Iulian Curuia, colecția „Strada Ficțiunii”