Bookaholic

                               „Când cartea îşi va închide ochii, se vor deschide ai mei – şi ce vor vedea?
                         Început de septembrie, castane sparte pe trotuare murdare călcate de oameni                            străini şi grăbiţi, încoace şi-ncolo.” – Spre văi de jad şi sălbăţie, Veronica D. Niculescu

Realitatea se desprinde, în noul roman scris de Veronica D. Niculescu, Spre văi de jad şi sălbăţie, în substraturi care împletesc monologul interior şi basmul, amintiri decupate geometric în timp cu detalii precise ale unor sentimente care descriu, în final, punctul central al cărţii.

Întregul tren al evenimentelor, compus numai şi numai din amintiri, reîntregeşte un prezent supus unei poveşti neîmpărtăşite. În lumea Mirandei Dortloft pătrundem cu un bagaj propriu de cunoştinţe şi amintiri, fiindcă e o lume pe care cei mai mulţi dintre noi au cunoscut-o prin acele amintiri exacte şi pline de detalii pe care Miranda le revizitează, recompunând astfel un portret cu personaje care nu pot lipsi din trecutul său încă prezent.

Imaginaţi-vă, în Spre văi de jad şi sălbăţie, o lume în care iarna pare o veşnică amintire. Şi amintiţi-vă, dacă puteţi, de anii în care curentul electric se oprea de la 7 la 8 în fiecare seară. Dar nu ca pe o pedeapsă, nu ca pe o condiţionare, ci ca pe un „pătrat de timp perfect decupat, în care nimeni nu se mai ostenea să facă nimic”.

Există mai multe feluri de a-ţi aduce aminte, de a păstra în memorie o copilărie, o familie, o viaţă. Şi există la fel de multe metode prin care poţi dezvălui – când vrei – sau poţi ascunde ceea ce numai ochii tăi au văzut, ceea ce numai tu ai simţit.

Din plan în plan şi începând cu povestea prinţesei Mereu da Flor, îşi dezvăluie Miranda întreaga viaţă. Mai apoi, ca un cadru, ca o „ramă de bata”, restul şirului de amintiri se completează prin felul în care s-au cunoscut părinţii, prin felul în care Miranda a făcut cunoştinţă cu viaţa, cu sora ei (Sorana), cu oraşul în care veneau să locuiască pentru început şi, mai apoi, cu un el despre care nu se poate scrie decât în „alb, alb şi iar alb” sau reconstruind realitatea:

„Dacă ar fi să scriu despre asta, aş scrie doar în alb, alb şi iar alb, o pagină goală pe care se leagănă cel mult umbra măceşului, mirosul de cărţi şi de medicamente.”

„Dacă ar fi să scriu despre noi, ar trebui să reconstruiesc realitatea, să-mi imaginez realitatea uitată, iar imaginaţia nu pentru asta e dată.”

Sursa

Prin felul în care e structurat, deşi roman, Spre văi de jad şi sălbăţie, de Veronica D. Niculescu, lasă impresia unui jurnal, unul de recitit, un jurnal atât de intim prins în aripile unui roman.

Cu toate astea, umbrele realităţii, decupate din oraşe sumbre cu blocuri de muncitori, nu reuşesc să acopere pe deplin mirajul şi, deopotrivă, magia unei copilării petrecute sub bagheta Reginei, „această Regină” care „plimbându-şi prin cartier cele două fetiţe dichisite în acelaşi mare cărucior alb cu roţi nichelate, strălucitoare, îşi scotea rareori rubinul de pe inelar şi niciodată nu îşi arăta capul la fereastră cu pletele atârnându-i în valuri pe umerii albi”.

Romanul aparţine unui destin prins în intersectarea închisă şi ameţitoare a altor destine. O regină care îşi păstrează universul, mai întâi, intact, şi care, mai târziu, îl încadrează perfect în tabloul unui oraş în care ne vom recunoaşte ca cititori. Unele întâlniri cu locuri şi unele exerciţii de reîntoarcere în trecut şi de introspecţie, amintesc, pe rând, fie de descrieri cărtăresciene, fie de proiecte de trecut de-ale Anei Blandiana. Romanul capătă forţă, dincolo de structura sa, care încheie punctul final ca pe o ghicitoare revenită la timpul prezent, ci şi prin aceste trăsături care-i dovedesc maturitatea şi întregirea:

„Când mă gândesc la serile de atunci, din primii ani ai copilăriei, din prima noastră casă, îmi apare fără voie imaginea unei insecte translucide aşezată sus pe perdea, lângă galerie, unde nimeni n-o poate prinde şi pe care oricum nimeni nu vrea să o prindă”.

„Înalţ privirea de la masă, mă uit peste creştetul tatălui la chrysopa verde cu ochi uriaşi, aurii, care stă atât de liniştită lângă marginea de sus a perdelei, şi spun: „Uite, tată, o lăcustă din aceea transparentă, nu îţi trebuie?”. Tata o priveşte peste umăr şi-şi continuă netulburat propoziţia, mama se ridică să-i mai aducă pâine, cârpa din poală îi cade pe jos şi Sorana calcă pe ea atunci când se roteşte în scaun ca să îi arate gemând un y din carnea de peste pe care era să-l înghită şi pe care-l ţine ridicat între degete, iar eu îmi pipăi cu limba un loc dureros din interiorul obrazului şi mă uit fermecată la regina insectelor care nici măcar nu tresare – pe ea nu o paşte nici un fel de pericol”.

În oraşul care cuibăreşte un destin, toţi îşi încheie socotelile scriind de mână, toţi în afară de o secretară „ca o focă” şi care scrie la maşină cu greşeli, „parchet” în loc de „pachet”, „şoarece” în loc de „deoarece”.

Destinul Mirandei e un destin care se împleteşte cu multe altele, dar numai câteva au roluri de formare, de îndrumare. Miranda Dortloft şi le aminteşte pe rând, recompune traseul întâlnirilor care au avut un rol semnificativ şi importantă este şi întâlnirea cu bibliotecara Mălina Ivanovna. Portretul Mălinei este unul dintre cele care dovedesc acele exerciţii de forţă prin detalii cât se poate de fine:

„Mălina Ivanovna oftează de se clatină perdeaua. Dar, când ieşi dintre rafturi şi te apropii de ea, îşi trece iute palmele peste faţă şi zice că e atât de frumoasă lumina de afară, tu te uiţi pe fereastră şi atunci ea, crezând că n-o vezi, se sterge pe furiş cu un şerveţel pe sub ochi. Date deoparte, dar nu aruncate de tot, cireşele umede de pe serveţel se umflă pe colţul biroului atunci când Mălina Ivanovna îţi completează fişa. Zâna Onda”.

Mereu da Flor şi dragostea măiastră reprezintă, poate, în partea a doua a romanului, împlinirea unui destin-cerc, complet, povestea în care, întocmai ca în basme şi tărâmuri îndepărtate, chiar subterane, totul se termină cu bine. Aminteşte, ca format, de Basmul Prinţesei Repede-Repede, şi se desprinde, aproape plutind la distanţă mică de miezul romanului, ca un mesaj codat, secret:

„Se-ntâmplă-adesea când ai totul să simţi că nu ai chiar nimic – aşa simţea acum prinţesa înaintând cu pasul mic. Şi, bâjbâind scară cu scară, ea lasă-n urmă flori, păuni, e ziua, dar e ca o seară, ceas de blesteme şi minuni. Pe scara-n melc răsună pasul prinţesei şi-al lui Malamut, s-au dus lumini, s-a dus şi glasul prietenului Glasurât”.

Există, în roman, structuri cinematografice, momente prinse în timp ca pe o peliculă de pe care niciun detaliu nu se mai poate şterge. Dincolo de aceste contururi atât de clare, se desprind la fel de vizibil şi emoţiile păstrate în amintire atât de puternic:

„Nu.
Coboram seara târziu pe o stradă îngustă, cu trotuare aproape inexiste, atenţi să nu alunecăm pe pietrele de râu, maşini vâjâiau pe lângă noi, este sens unic, ţi-am zis, fiindcă te mirai de ce trec toate cu atâta viteză, iar apoi, lângă zid, încă surprins, ai spus ceva ce n-o sa uit niciodată, şi anume că viaţa
Nu. Nu…”

„Există o memorie genetică a evenimentelor traumatice, durerea se transmite până la a treia generaţie. O suferinţă puternică produce mutaţii, purtăm în codul nostru genetic amintirea evenimentelor tragice trăite de bunicii şi străbunicii noştri. Şi dacă nu ştim de unde ne vin depresiile, dorurile şi durerile inexplicabile, poate că ele ne sunt încrustate în gene, suferinţe decurgând din suferinţele de demult ale altuia, despre care cel mai adesea n-avem nici cea mai mică idee”.

Un exerciţiu final, aproape dureros, mut în exprimarea sa, dar totuşi lizibil, de la cap la coadă însă, aşa cum îşi mărturiseşte şi romanul cheia. Jocul literelor, citit invers, aproape absurd în felul în care şi-ar găsi locul în realitate, aminteşte de finalul piesei de teatru Scaunele de Eugen Ionescu şi reuşeşte să redea forţa anihilatoare întâlnită şi în vis, atunci când, deşi strigăm, nu ne auzim rostind nimic:

„Celp, strigă gura mea cam stupid, celp iş o-n ăs ăm iam crotnî ătadoicin. El stă pe loc, ridică din umeri, ihcev, repetă întruna, cu acelaşi ton egal, de parcă ar mesteca dintr-un covrig, ihcev, un ăzaetnoc. Şi nu vine după mine”.

Realitatea nu are finalul basmului, iar asta îi dovedeşte, din nou, calitatea de structură solidă, de sine stătătoare, ţesută temeinic din miezul unor amintiri, emoţii şi întâlniri restructurate, reimaginate.

Cumpără cartea din librăria online Cărturești!