Timp de mai bine de jumătate de secol, idealul teoriilor feministe a fost configurarea progresivă a unei perspective anti-establishment, care să poată mitralia prejudecățile legate de femeie, implementate în mentalul uman mai ales prin scrierile lui Lacan, Derrida sau Freud. Punctul de convergență al celor trei gânditori îl constituie privilegierea instanței masculine – a phallus-ului – în toate domeniile cunoașterii. Ceea ce a prezidat la instituirea unui sistem falocratic a fost viziunea asupra femeii, speculațiiile din jurul dorințelor ei și al intenționalităților ei pe baza construcției sale fizice și psihice. În studiul Feminism și filosofie. Perspective asupra diferenței și egalității, Moira Gatens observă că femeile „au fost definite nu atât în termenii unor calități pozitive pe care le-ar avea, ci mai degrabă în termenii calităților masculine care le lipsesc”. Inconștient, ea se asociază, la nivel ideatic, cu Luce Irigaray când aceasta, pornind de afirmația lui Freud, că „anatomia înseamnă destin” și, analizându-i teoria, remarcă:

Freud nu vede două sexe ale căror diferențe sunt articulate în actul sexual și, vorbind mai în general, în procesele imaginare și simbolice care regulează ordinea lucrurilor într-o societate și într-o cultură. „Femininul” e mereu descris în termeni de deficiență sau atrofie, în timp ce cealaltă parte a sexului deține singur monopolul pe valoare: sexul masculin.

Falogocentrismul lui Lacan și Derrida. Reconsiderări

O consecință firească a faptului că bărbatul este considerat norma, iar femeia doar definită în raport cu el, îl constituie construirea unor aspecte esențiale, cum este limbajul, tot în jurul principiului masculin. Prin avansarea conceptului de falogocentrism, care a stârnit reacții vehemente în rândul cercetătoarelor feministe, Lacan și Derrida insistă pe ideea că diferența de sex ființează și la nivel lingvistic și că limbajul este, fatalmente, purtător al phallus-ului.

Ideea lui Lacan cum că „ceea ce servește drept fundament al culturii este bariera împotriva femininului” poate rezuma astăzi conflictul dintre cele două genuri. Dorința femeilor de a se exprima și de a se impune ca subiecți capabili de a „produce” cultură a devenit tot mai vizibilă după apariția volumului Al doilea sex, iar violența la nivel de limbaj și imaginar, împrumutarea instrumentelor virile reprezintă primele semne ale unui demers al cărui obiectiv era să producă o fisură în establishment-ul literar. Din punctul de vedere al tranzitivității și al capacității de a ajunge mai repede la țintă decât textele critice, prin apel la emoții, poezia vine în completarea teoriilor, detabuizând femininul așa cum a fost el, în mod convențional, prezentat de-a lungul timpului. Dacă emoția a fost mereu văzută drept exponent al feminității, iar rațiunea drept marcă a masculinității, odată cu poezia scrisă în America de Anne Sexton, Sylvia Plath, Elizabeth Bishop sau Adrienne Rich (aceasta din urmă fiind semnând și numeroase studii feministe) se infirmă această teorie. Tehnicitatea discursului poetic și agresivitatea limbajului restabilesc egalitatea dintre masculin și feminin în literatură.

În literatura română, criza identității feminine, precum și cele mai multe observații directe referitoare la diferența dintre cele două genuri apar mai ales în opera Angelei Marinescu. Atitudinea oscilează între negare și revoltă în fața unui sistem falocratic și o resemnare meditativă. Deși susține că „femeile care scriu nu sunt decât încercări obstinate/ ale universului de a fi mai puțin decât niște băieți bâlbâiți,/ stângaci și făcuți praf și pulbere”, deci asumându-și astfel condiția biologică, poeta își extrage forța tocmai din propriile contradicții. Fără a-și propune să imprime un sound feminist textelor, consecvența tematică a volumelor publicate de Angela Marinescu indică o predilecție, fie ea și inconștientă, pentru abordarea dubletului bărbat-femeie, dar la care se raportează când cu vehemență, refuzând diferențierea tradițională și discriminatorie, când cu seninătatea acceptării.

Actul poetic al Angelei Marinescu reprezintă un contrapunct pentru conceptul de falogocentrism, întrucât una dintre mizele scriitoarei este acela de a inventa un nou limbaj în poezie, de a insolita la nivel sintactic, de a scurtcircuita logosul din ipostaza de femeie-scriitor. Poeta recunoaște că „ceea ce am scris, în general, este nu atât cultură sau, cum tot spun de-a lungul anilor, subcultură (deși nu ar fi rău nici astfel), cât, pur și simplu, anticultură”, formulându-și astfel intenția de a dinamita locurile comune ale limbajului și de a pune în loc un conținut lingvistic cu totul nou. De asemenea, respingerea sistemului falocratic este catalizată și de prezența a două figuri masculine importante, tatăl și Alex, fiul, cărora li se adresează cu o anumită recurență în virtutea unui exercițiu de autoscopie, pentru a defini identitatea feminină prin opoziție cu cea masculină. De altfel, și Octavian Soviany percepe poezia Angelei Marinescu ca pe «o imersiune în lumea tenebroasă și feminoidă a inconștientului, situată antagonic în raport cu valorile „virile” ale vieții conștiente» tocmai pentru a evidenția necesitatea unei viziuni asupra feminității care să includă masculinitatea ca prezență constitutivă, phallus-ul ca parte integrată și integrantă.

Dacă în primele volume ale Angelei Marinescu, de la debutul din 1969 cu Sânge albastru și până la Structura nopții (1979) rezidă elemente expresioniste, care bemolizează întrucâtva virulența discursului care avea să se concretizeze mai târziu, odată cu Blindajul final (1981) se produce o schimbare notabilă, acesta fiind punctul din care poezia sa se înscrie într-un radicalism al violenței verbale și vizuale. Următoarele volume sintetizează compușii unei poetici-ecorșeu, demitizând prejudecățile cu privire la limitele scrisului feminin. Astfel, de la Tăcere sexuală (2003) și până la Intimitate (2013) și trecând prin Întâmplări derizorii de sfârșit (2006) și Probleme personale (2009), poeta se deplasează într-o spirală a intensității, opunând dictaturii falocratice, la nivel de limbaj, o putere discursivă atent calibrată estetic pe baza antinomiilor fragilitate-forță, feminitate-feminism.

Pentru a compensa acele deficite, acele calități masculine care lipsesc femeii, autoarea Problemelor personale recurge la forța expresivă a denudării și la sensibilitatea atroce necenzurată, convertindu-le în violență de limbaj și de imaginar. Contrastul ontologic dintre bărbat și femeie, gravat în codul genetic, este în permanență agresat și deconstruit în vederea producerii unei schimbări de optică asupra diferenței de gen. Poeta se autointitulează „o alcoolică postmodernă”, „o hoață bătrână”, „unsă cu toate unsorile” și își exprimă preferința pentru ceea ce s-a numit fauna „marginii” (populându-și textele cu negri, handicapați, homosexuali și lesbiene) pentru a sugera că tocmai aceste categorii marginale, repudiate, cu care se și identifică, de altfel, încapsulează virtualitățile de dezvoltare a limbajului, având capacitatea de a produce mutații importante în schema conceptuală a logosului.

Această perspectivă poate fi privită ca o altă expresie a nevoii de a demonstra că o scriitoare, cu sensul de femeie, deci tot un fel de ființă marginală, reprezentantă a unei categorii neglijabile și neglijate din punctul de vedere al diferenței dintre sexe, întrunește toate atributele necesare unui inovator al limbajului. Motorul acestui demers îl reprezintă insațietatea și nemulțumirea față de un conținut lingvistic preexistent: „Sunt ruptura dintre/ Sfântul vis și sfânta/ Materie./ Nimic nu-mi ajunge/ Nimic nu mă satisface”. Oroarea față de orice formă de conformism merge mână-n mână cu virulența textului și cu o anumită ostentație: „Eu fac subtext, subliteratură, subdisidenţă, numai subviaţă n-am putut să fac. De fapt, n-am vrut să fac poezie. Nu am crezut că ceea ce fac poartă vreun nume”. Dorința poetei de a șterge cu orice preț linia de demarcație între masculin și feminin și de a se singulariza nu doar ca voce feminină, ci în întreaga literatură activează resorturile unei scriituri feministe. Nu întâmplător Rita Chirian observă că:

Atipicitatea ei a fost modelată, nu am nicio îndoială, şi de conservatorismul funciar al mediilor literare autohtone, ultrafalocrate: femeia scriitoare […] are un rol ornamental, este o prezenţă depresurizantă, o vagă contrapondere senzuală, duioasă, solară; ea trebuie, în consecinţă, să-şi alcătuiască instrumente virile, trebuie să împrumute retorica „masculină”, să se oligoestrogenizeze.

Astfel, constructul Angelei Marinescu, sprijinit pe elemente simbolice ale genului său (menstruația, vulva, sânul dezgolit, mastectomia) reușește să creeze noi parametri pentru poezia feminină din România, demitinzând relația dintre sexualitate și morfologie. Limbajul poetic funcționează la ea ca o substanță puternică ce ocupă tot volumul pus la dispoziție de un recipient, poezia fiind un spațiu închis în care totul se umple de semnificație. Din această perspectivă, ceea ce reușește să facă în plan scriptural este depășirea limitelor impuse de limbajul cotidian sau cel în mod convențional considerat specific feminin și popularea textului cu semnificații, mizând pe imprimarea unui anumit conținut lingvistic și etanșeizarea textului poetic pentru a fi ocupat de sens, mai degrabă decât de a semnifica efectiv ceva: dacă nu am inspirație nu scriu/ și acum nu scriu ci antiscriu/ mereu provoc ceva ce nu mai este.

Detabuizarea sexualităţii în sec. XX

Privită în geneza ei interioară, poezia Angelei Marinescu se concentrează în jurul câtorva teme fundamentale pentru tipul de poetică violentă și intrigantă pe care dorește să-l impună. Sexualitatea, boala, suferința fizică sunt doar câteva dintre principalele direcții de explorare a traiectului său literar ce urmărește să re-definească feminitatea uzând de instrumentele genului opus. Nevoia de a suprima distincția dintre masculin și feminin și de a impune raportarea la gen ca la un construct cultural are la origini dualismul intelect/corp. De aici și vehemența cu care poeta încearcă să demonstreze o eroare biologică, o inadvertență perpetuată de o societate patriarhală și conservatoare: „sunt o doamnă handicapată/ ce scrie pentru că nu mai suportă […] mi-au greșit sexul/ îmi smulg poezia dintre picioare o arunc pe străzi/ s-o mănânce câinii șchiopi și pisicile plictisite”. Deși la prima vedere miza cea mare a unor volume ca Tăcere sexuală sau Probleme personale pare a fi violentarea limbajului, poezia Angelei Marinescu este, în subsidiar, o confesiune dezarmantă, o încercare disperată de a evada dintr-o condiție restrictivă: „la sfârșit mi-au mutat locul sexului în cap/ nu are loc în cap”. Fără a se dezice de ceea ce o structurează ca femeie, ea acționează cu o forță vulcanică propriei imagini, recunoscându-și punctele slabe, vulnerabilitatea, însă alimentându-și din ele metabolismul autodestrictiv și orientând violența asupra sinelui: „eram rasă în cap doar pe jumătate/ înăuntru aveam părul lung împletit cu precizie/ nu am fost niciodată un bărbat aș fi vrut eu”.

Comportamentul față de propria sexualitate este cel mai adesea contrariant, întrucât pendulează între asumarea și respingerea acesteia. De altfel, întregul spectru de senzații al poetei derivă din sfera excesului. Pentru Angela Marinescu nu există nuanțe de gri, cale de mijloc sau stare intermediară; tot ce simte, fiecare experiență stocată în ființa sa este trăită la intensitatea maximă, nu se legitimează decât dacă se plasează la un pol sau altul. Astfel, în textele ei momentele de resemnare („m-am îndrăgostit/ sângele curge șiroaie/ nu mai pot face nimic decât/ să ascult muzica plină de spermă de la cei/ ce o cântă după ce s-au castrat”) coexistă cu cele de revoltă, de pantomimă tezistă: „am vrut să fac amor am băut o găleată/ am vărsat m-am pișat pe mine ca-n filme/ mai zice cineva că o femeie singură/ nu este în stare de nimic”. Un loc aparte în polemica inițiată de Angela Marinescu vizavi de dubletul bărbat-femeie îl ocupă și simbolurile masculinității, invocate în contexte ce ilustrează predispoziția pentru exces și intensitate: „îmi place soarele pentru că am structură/ de toxicomană și îmi amintește de tatăl meu mort/ descompus și de falusul lui fleșcăit trântit peste coapse”. Excesivitatea programată și erotismul exploziv merg până în punctul în care însuși actul sexual este supus regulilor poetei care, într-un acces de senzualitate, se substituie bărbatului, rolurile fiind inversate: „am intrat în tine ca un berbec/ i-am spus nu sunt capabilă de o strategie/ mie îmi plac războaiele terestre corp la corp/ cu tancuri cu șenile și puști primitive”.

Complementare acestui aspect sunt și secvențele din care transpar mărcile unei sexualități deviante, poeta evocând cu o anumită regularitate tendințe homosexuale:

Blondele fixe cu ochii albaștri
se sărută cu brunetele amețitoare
direct pe pubisuri tăiate cu lama
din aparatul de ras al bărbaților.

(Sub)poezia traumelor somatice

Poemele din Blindajul final, Tăcere sexuală și Intimitate developează un imaginar al cărui atuuri sunt visceralul și sexualitatea, boala, obsesia eului traumatizat de instanța masculină și caracterul contradictoriu al reacției față de destinul biologic. Discursul poetic articulat în aceste volume urmărește cu precizie linia existenței, acordându-se în termeni de tematică și intensitate cu datele din biografia scriitoarei. Fiind o poetă anti-mainstream, în cazul Angelei Marinescu prioritar a fost ca tehnica să fie înlocuită de confesiunea explozivă, de ecorșeele sângeroase, în detrimentul poeziei atent construite, finisate și, implicit, cu un deficit de autenticitate. Trimiterile succesive la boală și la câmpul semantic al acesteia, detaliile corporale (sânul extirpat, simptomele și efectele tuberculozei) mută reflectorul de pe feminista provocatoare pe femeia cu cât mai vulnerabilă, cu atât mai violentă și mai crudă, transformând poezia într-un documentar despre boală și despre supraviețuire. Această etapă a creației se remarcă prin abundența detaliilor fiziologice, întrucât constituie momentul în care poezia se comportă ca un organism viu, devine existența însăși, capătă, în termenii lui Marin Mincu, un sistem limfatic și sangvin. Osatura lirică a constructului poetic înregistrează toate schimbările intervenite în realitatea fizică a poetei. Însă contrar tradiției, în cazul Angelei Marinescu boala nu reduce vitalitatea, nu alterează scriitura, ci, dimpotrivă, o potențează, accesând un alt tip de sensibilitate și punând într-o lumină nouă toate celelalte elemente ce se comportă asemenea unor vase comunicante. Astfel, limbajul, imaginarul, erotismul magmatic și tonul expresionist se comportă asemenea unui sistem de vase comunicante, contaminându-se (în sensul pozitiv al termenului) cu noua efervescență afectivă pe care o provoacă și o întreține boala, deschizând totodată o supapă prin care se infiltrează autoironia și, întrucâtva, nervul răzvrătit al unui spirit damnat:

singură, boala este aceea care îți exacerbează
instinctul sexual, îi spuneam, umilă, și te complexează,
pe drept cuvânt,
deoarece devii o nenorocită
încât nici măcar nu mai poți să-ți recunoști/
profundele imperfecțiuni intelectuale și nici profesionale,
poate doar
credința, cacofonia și oligofrenia (triada indestructibilă/ a sufletului feminin)

Marea reușită a acestui tip de discurs este aceea că dezavuează încă o dată superioritatea falogocentrică, impunând un subiect poetic de gen feminin, a cărei vigoare se trage tocmai din vulnerabilitatea și expunerea în fața unor factori exteriori traumatizanți. De altfel, Al. Cistelecan reține ca particularități stilistice ale acestei poezii a somaticului „metafora biologică, frecvența imagisticii menstruale, transcripțiile crude și grotești ale fiziologicului”, insistând pe încărcătura convulsivă a eului prins în bolgie.

Deși putem vorbi în cazul Angelei Marinescu de o dublă „damnare”, ontologică și biologică, nu există niciun moment de alunecare în patetic sau victimizare, feminitatea și boala fiind asumate și trăite până la capăt cu luciditate și stoicism: „În timp ce asistam detașată la zvârcolirile mele maladivo-erotico-metafizice, am observat că, pentru mine, boala, ca și poezia, dragostea sau eșecul, a reprezentat totul, adică viața”. Chiar și atunci când vorbește despre postura ingrată în care se află, poeta o face pe un ton autopersiflant:

o femeie nu este decât un cântec de lebădă
o femeie nu este decât un gunoi fosforescent
ce se masturbează
o bucată de carne
roșie macră
bună sănătoasă
fibră marfă
ce trebuie violată

Subpoezie emană vitalitatea exacerbată din cauza bolii, surescitarea oamenilor care, simțind că ceva le scapă sau că urmează să piardă totul, scriu cu acea încordare a experiențelor-limită, nemaifăcând nicio distincție între poezie și viață. Dacă Georges Bataille susținea că artele mențin în noi angoasele și depășirea angoaselor, poezia Angelei Marinescu demonstrează contrariul, deconstruind eșafodajul mitizat al controlării obsesiilor prin scris: „Când nu ai un picior, te ocupi să-ți pui piciorul la loc, nu faci artă”. Fiind un caracter puternic, în ciuda fragilității fizice, își convertește suferința în poezie, recunoscând într-un interviu că scrisul nu este neapărat un act de bravură sau un refugiu: „N-am luptat. Pur și simplu am trăitˮ.

Privind lucrurile astfel, Angela Marinescu, spre deosebire de alte scriitoare cu vieți și structuri interioare la fel de problematice, ca Anne Sexton, Sylvia Plath, Alejandra Pizarnik, Sarah Kane, Aglaja Veteranyi, care au recurs la sinucidere ca soluție salvatoare, se singularizează prin rezistență, prin asumarea suferinței, prin curajul de a trăi totul până la capăt. Prin Subpoezia ei, Angela Marinescu își concretizează dorința supremă, aceea de a nu face artă, ci de a crea un subtext al realității, o subtitrare pentru o existență maladivă și intensă.


Bibliografie

BATAILLE, Georges, Literatura și răul, București, Rao, 2008
BUTLER, Judith, Genul – un măr al discordiei. Feminismul și subversiunea identității, București, Editura Univers, 2000
CHIRIAN, Rita, „Autostrada cataclismelor”, Vatra, nr. 7-8/ 2016, 5 octombrie 2016
CISTELECAN, Al., prefață la Angela Marinescu, Subpoezie. Opere complete, volumul I, Bistrița-Năsăud, Charmides, 2015
CORNELL, Drucilla, Ce este feminismul etic? în Controverse feministe, Un dialog filosofic, traducere de Alexandra Grigorianu, Introducere de Linda Nicholson, Colecția Polemos, Cluj-Napoca, Tact, 2012
GATENS, Moira, Feminism și filosofie. Perspective asupra diferenței și egalității, Iași, Polirom, 2001
GOLDIȘ, Alex, „Conflict deschis cu poezia”, în Angela Marinescu 70, volum coordonat de Un Cristian, Pitești, Paralela 45, 2011
IRIGARAY, Luce, This Sex Which Is Not One, Ithaca, New York, Cornell University Press, 1985
MARINESCU, Angela, Subpoezie, Opere Complete, Vol. I, Bistrița, Charmides, 2015
MINCU, Marin, Eseu despre textul poetic, București, Cartea Românească, 1986
SOVIANY, Octavian, Cinci decenii de experimentalism. Compendiu de poezie românească actuală, volumul I, Lirica ultimelor decenii de comunism, București, Casa de pariuri literare, 2011

Moira Gatens, Feminism și filosofie. Perspective asupra diferenței și egalității, Iași, Polirom, 2001, p. 141.
Sigmund Freud, Dissolution of the Oedipus Complex, S. E. vol, XIX, p. 178, apud Moira Gatens, Feminism și filosofie. Perspective asupra diferenței și egalității, p. 175.
Luce Irigaray, This Sex Which Is Not One, Ithaca, New York, Cornell University Press, 1985, p. 69, Freud does not see two sexes whose differences are articulated in the act of intercourse, and, more generally speaking, in the imaginary and symbolic processes that regulate the workings of a society and a culture. The ‘feminine’ is always described in terms of deficiency or atrophy, as the other side of the sex that alone holds a monopoly on value: the male sex., traducerea ne aparține.
Drucilla Cornell, Ce este feminismul etic? în Controverse feministe, Un dialog filosofic, traducere de Alexandra Grigorianu, Introducere de Linda Nicholson, Colecția Polemos, Cluj-Napoca, Tact, 2012, p. 126.
Angela Marinescu, Subpoezie, Opere Complete, Vol. I, Bistrița, Charmides, 2015.
Octavian Soviany, Cinci decenii de experimentalism. Compendiu de poezie românească actuală, Volumul I, Lirica ultimelor decenii de comunism, București, Casa de pariuri literare, 2011, p. 151
Ibid., p. 156
Angela Marinescu, Op. cit.,
Angela Marinescu: „Eu am vrut să fiu mai degrabă violentă decât viscerală”, adevărul.ro, ultima editare la 20 aprilie 2010, consultat în 28 aprilie 2017, URL
Rita Chirian, „Autostrada cataclismelor”, Vatra, nr. 7-8/ 2016, 5 octombrie 2016
Ibid.
Judith Butler, Genul – un măr al discordiei. Feminismul și subversiunea identității, Editura Univers, București, 2000, p. 27

Angela Marinescu, Op. cit., p. 207
Ibid., p. 222
Ibid., p. 211
Ibid., p. 222
Ibid., p. 215
Ibid., p. 223
Idem
Alex Goldiș, „Conflict deschis cu poezia”, în Angela Marinescu 70, volum coordonat de Un Cristian, Pitești, Paralela 45, 2011, p. 86
Angela Marinescu, Nu putem judeca realitatea cu bun-simț, loc. cit., p. 97
Marin Mincu, „Proba liminară”, în Eseu despre textul poetic, Vol. II, București, Cartea Românească, 1986, p. 163

Angela Marinescu, Insinuare pe lângă o ființă ciudată, loc. cit., p. 66
Al. Cistelecan, prefață la Angela Marinescu, Subpoezie. Opere complete, Vol. I, Bistrița-Năsăud, Charmides, 2015, p. 19
Idem
Ibid., p. 29
Angela Marinescu, O femeie nu este decât un cântec de lebădă, loc. cit., p.
Angela Marinescu în revista 22, anul 1990, și reluat în volumul Angela Marinescu 70, Pitești, Paralela 45, 2011, p. 13
Georges Bataille, Literatura și răul, București, Rao, 2008, p. 36
Angela Marinescu, op. cit., p. 153

Credit foto imagine principală: Alexia Udriște

***

Eseul a fost prezentat în cadrul celei de-a IV-a ediții a colocviilor naționale studențești din seria BucharEst Student BEST Letters Colloquia (5-6 mai 2017), unde a fost recompensat cu Premiul I (acordat ex aequo), oferit de juriul de profesioniști din industriile cărții (format din Eli Bădică, Laura Câlțea, Anca Dumitrescu și Elena Marcu), la secțiunea Studii literare.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *