După cum probabil că nu vă aduceți aminte, la sfârșitul lunii mai v-am promis un serial despre redescoperirea marilor noștri clasici. Am început cu Ion Creangă – așa am considerat că e bine. Astăzi, suntem în măsură să vă prezentăm și care era treaba cu Mihai Eminescu (1850-1889). 

Partea întâi: Eminescu și amorul

1. Cum a reacționat Eminescu atunci când Maiorescu i-a cerut să nu se căsătorească cu Veronica Micle: a spus că se lasă de poezii și se apucă să muncească doar pentru bani.

Te-ai gândit serios înainte de a lua această hotărâre?

– Foarte serios.

Dă-mi voie să mă îndoiesc.

– De ce?

Te-ai gândit la toate sarcinile, la toate greutățile, la care se înahmă cineva, fără avere, ca dumneata, căsătorindu-se cu o femeie fără avere, ca doamna Micle?

– Voi munci pentru amândoi.

– Bine, Eminescule dragă, care muncă îți poate produce un venit ca să-ți asigure un trai cum se cuvine unui om ca dumneata și soției dumitale și copiilor care pot să vină?

– Voi munci și la nevoie vom munci amândoi.

(…)

Dragul meu, nu te băga într-o formă permanentă, cum e căsătoria, pe baza unui sentiment care poate să fie trecător.

– A! Nu, de asta sunt sigur…

– Și atunci poezia?

Mă las de poezii.

Cum se poate, Eminescule, să spui un asemnea lucru? Te lași de poezie! Se lasă de poezie, ca să ajungă un om ca toți oamenii, acela a cărui chemare pe lume e poezia!

Cu un gest de amărăciune și desgust mi-a răspuns:

Poate ar fi fost mai bine pentru mine dacă n-aș fi scris niciun rând de poezie!

2. Cum a reacționat Eminescu atunci când a aflat că și Caragiale a fost amantul Veronicăi Micle. A spus un singur cuvânt.

Vrând, cum îți spuneam, să împiedic cu orice preț pe Eminescu de la un act pe care-l socoteam nebunesc, i-am luat mâna și, ținând-o strâns într-ale mele, i-am spus:

Eminescule, iartă-mă, te rog, de sfâșierea pe care știu că o să ți-o pricinuiesc, dar aceea pe care ți-ai ales-o drept tovarășă de viață nu merită această cinste… n-o merită. Înainte de dumneata a fost… prietena altora, a fost și a lui Caragiale. Mi-a mărturisit-o chiar el…

Parcă-l văd și acum. Și-a dus gura la mâna cu care-și ștergea stăruitor buzele ca pentru a înlătura un gust amar, și atât a zis:

– Canalia.

Citatele sunt din I. Al. Brătescu-Voinești, un text apărut în revista Convorbiri literare, noiembrie-decembrie 1934 (Brătescu-Voinești pretindea că dialogurile de mai sus i-au fost încredințate de Titu Maiorescu), citat în volumul Amintiri despre Eminescu (antologie și ediție îngrijită de Ion Popescu), Editura Junimea, 1971.

Partea a doua: Eminescu, foarte tânăr, la Blaj

3. Eminescu, un adolescent frumos și roșcovan

Era un tânăr între 16-17 ani (n.r. – aceste întâlniri au avut loc în 1866), de statură mijlocie, frumos și roșcovan. Avea un păr negru dat îndărăt și lung, părea a nu fi fost tuns de un an de zile. Era într-un surtuc de peruvian negru, ros, scurt în mâneci și rupt în coate (…). Nu știu cum să îmi explic împrejurarea că acest exterior neglijat nu ne era bătător la ochi. Poate fiindcă la Blaj, unde studia sărăcimea, se aflau încă mulți ca el, rău situați și îmbrăcați și apoi la un talent așa mare cum îl țineam noi, ni se părea cumva naturală această lepădare de sine.

4. De ce a făcut Eminescu școală în limba germană și ce a căutat la Cernăuți

Spunea că el era de la Botoșani, din Moldova. Tatăl său, Eminovici, era bucovinean; venise în tinerețe la Moldova ca ispravnic la o moșie boierească și se însură cu o moldoveancă cu ceva stăricică. Fiind tată-său crescut la nemți, ținea mult să-i dea și creștere germană. Îl trimise așa dară la Cernăuți, la învățătură. Acolo îl pusese sub grija profesorului Pumnul (…).

5. La ce era adolescentul Eminescu neîntrecut în Blaj: la scăldat.

Și în Blaj eram tineri buni înotători, dar cu Eminescu niciunul nu se putea ținea. Aceasta era părerea generală. E de însemnat însă că se scălda de o parte singur și cu cei dimprejur nu făcea multă vorbă. (…) În scăldat excela.

6. Cum vorbea Eminescu limba română

Că Eminescu știa așa bine nemțește nu mă miram, căci studiase tot la nemți, dar mă punea în mirare limbagiul lui românesc atât de elegant și frumos, mai ales știindu-l că vine de la școli străine. Ne aducem aminte cum strică limba cei care vin de la școli maghiare și germane. Eminescu nici într-acest punct nu era ca alți oameni.

7. Mândria lui Eminescu: deși îi lipsea totul, nu se plângea de nimic

Ce să mai spun despre dânsul din vremea cât am stat împreună la Blaj? Aici era străin și foarte avizat la ajutorul altora, dar nu se dejosea a cere de la cineva ceva. Îi lipsea totul, dar nu se plângea de nimic. Trăia fără grija zilei de mâine. Trebuințele vieții și le redusese într-atâta, încât nu se temea că nu și le-ar putea îndestula ușor, oricând și oriunde. Ca paserile din evanghelie, cari nu seamănă nici seceră, se rezema pe mila Domnului cea bogată.

8. Eminescu și măgărarul de la seminar

Ce zici de Blaj? Cum ți-a plăcut?

Mi-a plăcut de măgărarul de la seminar.

– Și de ce tocmai de măgărariu?

Spunea povești minunate și-l ascultam cu multă plăcere, a fost răspunsul.

Pe la anul 1866, apa de băut în Blaj se aducea de afară din oraș. Spre acest scop seminarul ținea un căruț tras de un măgar. Omul de lângă acest căruț se numea în Blaj: măgărarul de la seminar. Că cine va fi fost atunci măgărar nu știu. Pe la anul 1878-1879 când locuiam în Blaj, se afla ca măgărar un mare povestaș și vornic din munți, anume Nicolae Mihu poreclit Chenderi, de loc din Veza; țăran în vârstă cam de 40 de ani, foarte isteț. Avea o pasiune irezistibilă de a spune povești. Spunea teologilor (n.m. – elevilor de la Seminarul Teologic) seara în dormitor până târziu, când adormeau toți.

Partea a treia: Eminescu, sufleur la Naționalul din București, la 1868-1869

9. Cum arăta odaia în care trăia Eminescu

Odaia lui Eminescu, numai cu o fereastră mică, era în lățime cam de 4 pași, în lungime cam de 5 pași. Cum intrai din coridor în odaie, în față cu ușa, în fund era fereastra. Intrând pe ușă, de-a stânga în colțul odăii era un cuptoraș, de-a lungul păretului din stânga, o canapea mică, care servea de pat; în el durmia cu picioarele la foc, fără alt așternut. Canapeaua fusese odinioară roșie, dar acum de tot descolorată. Înaintea canapelei era o masă mică de brad, iar lângă masă, de cealaltă parte, un scaun de brad vopsit ca și masa. Acesta era tot mobilierul din odaie. Cărțile și le ținea întinse pe jos, de la fereastră pe lângă masă (…). Vor fi fost până la 200 de volume, mai cu samă cărți vechi, nemțești, cea mai mare parte.

10. Eminescu, actor, în rolul unui cioban

Cât am stat la București cu el, numai o dată l-am văzut pe scenă, în micul rol al ciobanului din Răzvan-Vodă al d-lui Hașdeu (actul II, scena a II-a) – Rar să vezi un cioban atât de frumos și roșcovan (…) Având a se da Răzvan-Vodă din nou, i-am propus că avem să mergem atunci toți la teatru să-l aplaudăm. Bine, ne zise, și apoi astfel aș ajunge artist cum a ajuns maimuța împărat. Îmi spunea adese că a fi artist dramatic e lucru greu.

11. Tânărul sufleur și femeile-ispite din teatru

Odată, eram mai mulți adunați, buni cunoscuți și amici (…) și vorbeam aventuri de amor. Fiecare se lăuda cu câte una. Fiind cunoscută nepăsarea lui Eminescu față de sexul frumos, după ce fiecare își spuse aventura, cum știu mai bine, l-am încunjurat cu toții și-l luarăm din scurt: el, care era în teatru, unde sunt atâtea ‘ispite’ frumoase, să nu ne deie de rușine, să ne facă și el un mic roman, o bună aventură de amor.Rămase tulburat. Unul dintre noi zise: el și C… așteaptă să umble fetele după ei, nu ei după fete.

12. Eminescu era ca vremea

Era ca vremea: când senin, când înnorat. Câteodată senin și mulțumit, umbla povestind ori fredonând voios, parcă toată lumea era a lui, din contră altădată era înnorat și tăcut, tăcerea ce premerge furtunii.

13. Cum blestema tânărul poet

Era ca o fată mare. Nu l-am auzit niciodată să fi spus un lucru obscen, nici chiar între patru ochi (…). Necazurile neamului îl făceau să se revolte și să izbucnească. Atunci vorbea ca un tribun. Aprins strângea pumnul și gesticula. ‘Pentru răzbunarea neamului e sfânt orice mijloc’, zicea adeseori. În astel de stare îl auzeai răcnind: ‘Bată-i mânia lui Dumnezeu’. Aceasta era sudalma lui.

14. Firea ascetică a lui Mihai Eminescu

Avea o fire ascetică. Își bătea capul cum s-ar putea inventa ciobote și haine cari să nu se mai strice. ‘Noi suntem robii trupului. Ce n-am putea face de n-ar cere trupul haine și gura de mâncare’ – îmi zicea adeseori.

15. Cum și unde mânca Eminescu

N-avea obicei să mănânce la timp și loc anumit. Unde îl ajungea foamea, la acel restaurant intra și mânca, dar acel restaurant era întotdeauna mai de rând.

16. Eminescu și anticarii

Plăcerea lui era să iasă la șosea unde ședeam până seara târziu. Îi plăcea să meargă în Cișmegiu și să se oprească pe la anticari, unde cetea, dar mai niciodată nu cumpăra. Acasă ședea puțin, mai mult noaptea trăgea acolo.

17. Care erau personalitățile publice pe care le admira și care era poetul său român preferat

Era pentru limba lui Papiu Ilarian pe care o încărca de laude. Dintre bărbații politici ținea cu Kogălniceanu. Dintre artiști mai mult îl avea la inimă pe Milo, dintre poeți pe Alecsandri, dar zicea că acesta e de un timbru atât de dulce și delicat încât nu crede că ne-ar putea da o epopee a literaturii române.

Citatele din partea a doua și a treia sunt din Ștefan Cacovean (1841-1936), fost judecător la Alba-Iulia, gazdă a lui Eminescu la Blaj, colaborator al revistei Convorbiri Literare. Amintirile sunt antologate în volumul Amintiri despre Eminescu (antologie și ediție îngrijită de Ion Popescu), Editura Junimea, 1971.

Partea a patra: Caragiale despre Eminescu

17. În ce împrejurări a auzit Caragiale de Eminescu

Locuiam într-o casă unde trăsese în gazdă un actor, vara director de teatru în provincie. Stagiunea migrării actorilor se sfârșise; era toamnă și aceste păsări călătoare se-ntorceau pe la cuiburile lor. Văzându-mă că citeam într-una, actorul îmi zise cu un fel de mândrie:

Îți place să te ocupi cu literatura… Am și eu un băiat în trupă care citește mult; este foarte învățat, știe nemțește și are mare talent; face poezii; ne-a făcut câteva cuplete minunate. Eu crez că ți-ar face plăcere să-l cunoști.

Și-mi povestește cum găsise într-un otel din Giurgiu pe acel băiat – care slujea în curte și la grajd – culcat în fân și citind în gura mare pe Schiller.

În ieselele grajdului, la o parte, era un geamantan – biblioteca băiatului – plin cu cărți nemțești.

Băiatul era foarte blând, de treabă, nu avea niciun vițiu. Era străin de departe, zicea el, dar nu voia să spună de unde. Se vedea bine a fi copil de oameni, ajuns aci din cine știe ce împrejurare. Actorul îi propuse să-l ia sufleur, cu șapte galbeni pe lună, și băiatul primi cu bucurie. Își luase biblioteca și acuma se afla în București. Seara trebuia să fie la directorul lui – astfel puteam să-l văz.

18. Ce impresie i-a lăsat Eminescu lui Caragiale la prima lor întâlnire

Eram foarte curios să-l cunosc. Nu știu pentru ce, îmi închipuiam pe tânărul aventurar ca pe o ființă extraordinară, un erou, un viitor om mare. În închipuirea mea, văzându-l în revoltă față cu practica vieții comune, găseam că disprețul lui pentrru disciplina socială e o dovadă cum că omul acesta trebuie să fie scos dintr-un tipar de lux, nu din acela din care se trag exemplarele stereotipe cu miile de duzine. (…) Tânărul sosi. Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.

19. De ce socotea Caragiale că Eminescu avea o fire fericită pentru un artist și nenorocită pentru un om

Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile viețiii; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nenorocită pentru om!

20. Dezordinea lui Eminescu

Era, în adevăr, un om dezordonat, dar nicidecum vițios. În lumea asta, mulțimea celor de rând crede că plăcerile materiale ale vieții sunt privilegiul lor exclusiv și că oamenii rari nu au voie să aibă și ei defecte. Avea un temperament de o excesivă neegalitate și când o pasiune îl apuca era o tortură nemaipomenită. Am fost de multe ori confidentul lui. Cu desăvârșire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adesea… Atunci era o zbucurimare teribilă, o încordare a simțirii, un acces de gelozie, cari lăsau se întrevază destul de clar cum acest om superior trebuia să sfârșească.

21. Eminescu și budismul

Acum începea cu verba lui strălucită să-mi predice budismul și să-mi cânte Nirvana, ținta supremă a lui Buda (…). Ferventul budist este acuma fericit (n.r. – Caragiale a publicat acest text la trei zile de la moartea lui Eminescu): el s-a întors în Nirvana – așa de frumos cântată, așa de mult dorită – pentru dânsul prea târziu, prea devreme pentru noi.

22. De ce a plâns Caragiale la moartea lui Eminescu

Lupta a fost groaznică. Încercarea, drumul căte Nirvana a fost tot așa de dureroasă cât și de strălucită. În capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligență; cel mai mâhnit suflet, în trupul cel mai trudit! Și dacă am plâns când l-au așezat prietenii și vrăjmașii, admiratorii și invidioșii sub ‘teiul sfânt’ n-am plâns de moartea lui; am plâns de truda vieții, de câte suferise această iritabilă natură de la împrejurări, de oameni, de la ea însăși. Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit și de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată; era un om dintr-o bucată, și nu dintr-una care se găsește pe toate cărările.

23. Poetul și disprețul față de laude și onoruri

De felul lui mândru el fugea de onoruri, știindu-le câte concesiuni costă. Melancolic și pasionat, deși-n același timp iubitor de veselie și de petreceri ușoare, ura din convingere așa-numitele conveniențe și poleiala lumii. Niciodată nu primea bucuros laude, nici chiar de la puțini prieteni, foarte puțini, pe cari-i avea și-n judecata și sinceritatea cărora credea – darămite pe ale acelei mulțimi de seci fără talent, judecată, nici sinceritate, cari se tot vâră în biatra noastră literatură ca microbii răufăcători în trupul omului sănătos (…).

24. Sărăcia lui Eminescu

Omul acesta a trăit mai des mâhnit, mai rar vesel, într-un cerc foarte restrâns de prietini. Dar era și un om ciudat! El își făcea o plăcere din necaz și din durere o voluptate. Dacă n-avea vreo supărare, și-o căuta, dacă nu venea să-l întâmpine durerea dinafară, el știa să și-o scormonească singur din rărunchi. Cu un astfel de caracter mai era și de tot sărac. (…) trebuie să spun odată că poetul de care e vorba a trăit material rău; sărăcia lui nu este o legendă: a fost o nenorocită realitate și ea îl afecta foarte. Ce Dumnezeu! doar n-a trăit omul acesta acum câteva veacuri, ca să ne permitem cu atâta ușurință a băsni despre trista lui viață! … a trăit până mai ieri, aci, cu noi, cu mine, zi de zi, ani întregi… Pe cine vrem noi să amăgim? Talentul lui de poet nu-i producea nimica; două-trei funcțiuni care le-a avut – bibliotecar, apoi revizor școlar – destul de slab plătite, a trebuit să le părăsească silit și într-un târziu să găsească un mijloc de trai în presa militantă. Cum stoarce puterile unui om de talent o astfel de muncă, unde este silit să-și avorteze zilnic prin provocare voită gândurile și concepțiile și cât de rău e prețuită la noi se știe.Poetul a trăit cum a murit – foarte nenorocit și ca viață materială: copil ursit să sufere și cu sufletul, și cu trupul. De foame nu pierea, ce-i drept; dar suferea amar de sărăcie.

25. Eminescu, risipitor cu banii

S-a zis că era risipitor și că, orice sume ar fi trecut prin mâna-i, el tot nefericit ar fi fost, de vreme ce nefericirea lui era de un fel curat moral. Minunată judecată, dar ieftină scuză pentru aceia care l-au lăsat totdeauna în lipsă, deși-l puteau ajuta cu toată dignitatea, deși apropierea lui le-a făcut cinste și… profit – și încă le face. Da, era risipitor, pentru că iubea și el plăcerile brutale ale vieții; și doar are și un om de valoare dreptul să dorească aceste plăceri; da, nenorocirea lui era de un fel moral, și tot nenorocit ar fi fost dispunând de orișicâte mijloace; însă fiindu-i sufletul atât de iritabil, îi mai trebuia și trupul chinuit și nemângâiat? (…)

26. Impostorii care l-au glorificat postum

Ieri d-abia îl cunoșteau și-l aprețiau câțiva prieteni de aproape, și astăzi e un nume la modă, universal cunoscut, ieri d-abea avea ce mânca, în lipsă aproape absolută de subsistență, amenințat de cea mai mare mizerie (n.r. – Caragiale citează aici chiar dintr-o scrisoare a lui Eminescu) și astăzi se mănâncă mulți bani – direct, cu opera lui, indirect, sub pretextul numelui lui; ieri, d-abia haine și hrană, astăzi statuie și monumente de bronz, de marmură, de… hârtie velină – mai știu eu de ce! Atât de desăvârșită necunoaștere și părăsire în viață, ș-apoi, într-o clipă, atâta zgomot, atâta solicitudine și închinăciune după moarte!

27. Cum umbla Eminescu prin cămătari

Așa, odată ca totdeauna, înamorat și fără un ban, a venit de dimineață la redacție foarte amărât: avea acu, numaidecât, ‘nevoie de o sumă însemnată; dacă no găsea se împușca’. N-a voit să ne spună de ce anume acea sumă și de ce atâta grabă, a refuzat să meargă să prânzim ca după obicei împreună și a dispărut între noi. Seara, se afla… unde? La bal mascat la teatru. Trepădase toată ziua după un cămătar; îl găsise, din neorocire, luase iar bani cu procente orbești; își cumpărase un rând de haine de lux, (…) botine de lac, mănuși galbene, și, deghizat astfel cât putuse mai bine, umbla de colo, până colo, amestecat în mulțimea de gură-cască.

28. Cei care s-au apucat să-i schimbe lui Eminescu cuvinte în operă

Editorii sunt liberi să tragă câte exemplare vor, să le vânză cum și cât le place, să profite de pe munca și de pe urma sărmanului peirdut cât pot, sunt liberi; să rămână negustorul cinstit, și câștig bun să-i dea Dumnezeu; dar să stea la taraba lui și să nu s-amestece a poci opera artistului.

Citatele sunt din În Nirvana (18 iunie 1889), Ironie (iulie 1890) și Două note, de Ion Luca Caragiale, antologate în volumul Amintiri despre Eminescu (antologie și ediție îngrijită de Ion Popescu), Editura Junimea, 1971.

Partea a cincea: Cum a fost și cum ar fi vrut să fie Mihai Eminescu

29. Mite Kremnitz (n.m. – scriitoare germană, cumnata lui Titu Maiorescu, traducătoare a lui Eminescu în germană) îl întâlnește pe Mihai Eminescu și îl găsește cărnos la față, nebărbierit, cu dinți mari galbeni, murdar pe haine.

În sfârșit avui ocazia să văd pe acest om în carne și oase. El veni într-o dimineață pe neașteptate și rămase la masă la noi – aveam atunci gospodărie comună cu Maiorescu. Îl văd încă intrând în sufragerie, timid și stângaci, cu toate că nu era stingherit, neîndemnatic în fiecare mișcare, un om care după aparență cunoscuse tot așa de puțin disciplina corporală, ca și pe cea spirituală. Mai mult scund decât înalt, mai mult voinic decât svelt, cu cap ceva cam mare pentru statura lui, cu înfățișarea prea matură pentru 26 de ani ai săi, prea cărnos la față, nebărbierit, cu dinți mari galbeni, murdar pe haine și îmbrăcat fără nicio îngrijire. Natural că toate nu le-am observat la prima vedere, dar încet, încet, în timpul mesei, le-am văzut, aproape fără să-l privesc, căci eram atât decepțonată, încât mă durea deosebirea dintre adevăratul Eminescu și cel care trăise în închipuirea mea. Dealtminteri nu-i adresai niciun cuvânt și nici el nu părea să-mi dea vreao atenție. Stimulat de cumnatul meu, vorbi foarte vioi cu el și cu alți câțiva domni, mânca cu zgomot, râdea cu gura plină, un râs care mie îmi suna brutal. Numai când vorbea, peste masă, micuței mele nepoate, vocea lui, care altfel nu era deloc atrăgătoare, devenea uimitor de dulce și ochii împăienjeniți dobândeau o expresie simpatică. În vorbire, întrebuința în loc de dumneata, moldovenescu mata, care mie mi-a plăcut întotdeauna așa de mult.

30. Cum privea Eminescu și cum era mâna lui

Când ridica ochii de pe manuscript, nu privea pe nimeni, ci părea că se uită visător în depărtare, adesea mișcând în mod ritmic mâna, o mână mică de copil, bievoitoare, neîngrijită, poate nespălată.

31. Profesorul Eminescu

Eminescu nu venea (n.r. – să îi predea lui Mite Kremnitz lecții de română) zicând că n-are timp. Numai sâmbăta apărea regulat, invitat de cumnatul meu, la masă, pentru că seara se făcea ‘literatură’. (…) Lecțiile mele (n.r. – de la un anumit moment, fiind plătit și cu o sută de franci pe lună, Eminescu se prezintă regulat la Mite Kremnitz și o învață română) durau mai mult de o oră, pentru că el venea la patru și jumătate, după închiderea redacției, și seara, după ce lua masa cu noi, ședea așa de mult încât adesea îl trimiteam noi să se culce.

32. Mâncarea preferată a poetului: curmalele

Nu mi-a părut însă niciodată că s-ar afla în lipsă, nu mânca mult și nici din toate, ci știa să aprecieze mâncărurile alese. Curmalele erau mâncarea lui favorită și-i plăceau prăjiturile de orice fel, dar, cum am spus, nu mânca niciodată mult.

33. Părerea lui Eminescu despre femei

Cu toată lipsa de experiență, avea despre femei o părere rea, inspirată în parte de Schopenhauer. El credea că o femeie nu poate fi decât dornică de găteli și vanitoasă, trebuie să-și petreacă timpul urzind intrigi și flecărind. De fapt, o astfel de femeie era și idealul său; deși nu era oriental, în sensul, cum zicea el, că trândăvia i-ar fi mai plăcută decât lucrul, totuși în prejudcățile lui despre femei era oriental. O femeie gătită și pudrată îi părea mai atrăgătoare decât una care disprețuia orice fard; o copilă plină de capricii, fără judecată, îi părea cel mai frumos tip feminin.

Citatele sunt din Amintiri fugare despre M. Eminescu, încredințate de Mite Kremnitz fiului ei adoptiv, și publicate (în traducerea lui Paul Zarifopol) în Convorbiri literare, în 1933. Fragmentele citate sunt antologate în volumul Amintiri despre Eminescu (antologie și ediție îngrijită de Ion Popescu), Editura Junimea, 1971.

34. Eminescu, înscris la Filosofie, la Viena, se împrietenește cu Slavici
Eminescu era înscris la facultatea de filosofie, dar îl vedeam regulat la interesantul curs de economie națională a lui Lorenz Stein, precum și la cel de drept roman al lui Ihering, un tânăr oacheș, cu fața curată și rasă peste tot (…). Câteodată se plimba printre lecțuni, pe cordior cu alți tineri atunci mie necunoscuți. erau Toader Nica și Ioan Bechnitz, Ioniță Bumbac ori vreun alt bucovinean.

35. Ce îl enerva pe poet

Om de o veselie copilăroasă, el râdea cu toată inima, încât ochii tuturora se-ndreptau asupra lui. În clipa următoare se-ncrunta însă, se strâmba ori își întorcea capul cu dispreț. Cea mai mică contrazicere-l irita; muzica de cele mai multe ori îl supăra; șuierătura-l făcea să se cutremure; orișice scârțâitură-l scotea din sărite. Și adeseori îmi zicea:

– Taci, nu mai scârțâi!

36. Patriotismul lui Mihai Eminescu

El crescuse în Moldova, în Bucovina, la Sibiu, la Blaj, la București, și în multele lui cutreierări mereu în mijlocul poporului român, citise cronicarii și multe cărți bisericești, cunoștea literatura română în toate fazele ei, și în acum destul de lunga mea viață n-am cunoscut om stăpânit deopotrivă cu dânsul de gândul unității naționale și de pornirea de a se da întreg pentru ridicarea neamului românesc. Încântat de trecutul românilor și de marile lor destoinicii, el era scârbit de prezentul după părerea lui urât, admira pe bătrâni și se uita cu însuflețire la viitorul luminos.

37. Plângea poetul?
Niciodată nu l-am văzut plângând și nu cred că era în stare să plângă, iar cu înduioșare numai despre muma lui l-am auzit vorbind.

38. Filosofia lui Eminescu
Cel mai hotărât gând al lui era că omul e din fire bun, că o dată oamenii toți au fost buni și că idealul social e ca iar să se facă buni cum au fost, dar acum în zilele noastre cei mai mulți sunt stricați și că stricăciunea s-a întins și se va întinde mereu câtă vreme nu va fi băgat cineva cu un bici ca pleasna de foc spaima-n oameni.

39. Cum a vrut Eminescu să fie
Pornind din gândul transcedental al stăpânirii de sine, Schopenhauer deosebește în om caracter inteligibil și caracter empiric. Mie mi se pare deosebirea mai luminoasă dacă vom pune întrebarea așa: cum vrea omul el însuși să fie și cum este el în adevăr sub stăpânirea împrejurărilor în care trăiește. E mai presus de toată îndoiala că omul cel adevărat e așa cum el însuși vrea să fie și că, răpusă de nevoie, firea sa se strică și se falsifică. Voi cerceta deci și eu, înainte de toate, cum voia Eminescu el însuși să fie, și numai apoi voi constata cum l-au stricat și falsificat grelele nevoie cu care a avut să se lupte în scurta lui viață. În timpul pe care l-a petrecut la Viena, el ținea mult să aibă locuință comodă, largă, curată, liniștită și luminoasă, să se îmbrace curat și bine, să-și aleagă mâncărurile după plac, să fumeze țigări fine, să-și gătească el însuși cafeaua Mocca și bea numai vinuri de calitate superioară ori apă curată. Așa l-am cunoscut eu și tot așa și-l vor fi aducând aminte și cei încă-n viață care au trăit atunci în legături mai apropiate ca dânsul.

Citatele fac parte din Amintirile lui Ion Slavici (care s-a cunoscut cu Eminescu la 1869/1870, pe când erau amândoi studenți la Viena), antologate în volumul Amintiri despre Eminescu (antologie și ediție îngrijită de Ion Popescu), Editura Junimea, 1971.

Andrei Crăciun

Scriitor și jurnalist, Andrei Crăciun este părinte-fondator al Recorder.ro și autorul îndrăgitului poem-roman Aleea Zorilor (Polirom, 2017).


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *