Continuăm serialul dedicat vieții și operei marilor noștri clasici. După Creangă și Eminescu, a venit, iată, rândul lui Nenea Iancu, cel mai cosmopolit, cel mai modern dintre scriitorii noștri din secolul XIX. Singurul care n-a avut pusee de xenofobie, șovinism sau antisemitism. Caragiale, așadar.
Caragiale a văzut, cum se spune, lumina zilei în satul Haimanale (astăzi Ion Luca Caragiale), județul Prahova. Familia sa cobora dintr-un bucătar grec sosit de la Constantinopol în suita domnitorului Caragea.
Caragiale a crescut într-o familie care se desfășura pe trei direcții majore: arta (îndeosebi teatrul), negoțul și funcționăreala. La maturitate, le-a făcut pe toate, a fost cel mai de seama dramaturg român din toate timpurile, berar (istoria l-a consemnat ca pe unul dintre rarii berari din Țara Românească în stare să dea faliment) și, desigur, o lungă perioadă funcționar cu diferite grade de răspundere în statul român (inclusiv director al Teatrului Național).
După ce a pus mâna pe o moștenire, Caragiale, lămurit definitiv cu România (fusese acuzat și de un plagiat), s-a dus să trăiască în Exil.
A murit la Berlin, în anul 1912, la șaizeci de ani.
Iată harfele:
1. Micul Caragiale și școala. Caragiale a fost un elev eminent (premiant!), dar, din diferite motive, îndeosebi financiare, nu s-a străduit prea tare să-și termine vreodată studiile.
2. Caragiale și Eminescu. Caragiale a fost ziarist și coleg de redacție cu Eminescu (și cu Slavici). La moartea lui Eminescu (care-l ținea de canalie de când se încurcase și Nenea cu Veronica Micle), a scris cel mai frumos necrolog din câte i s-au scris poetului. Caragiale îl știa pe Eminescu de când era adolescent și umbla ca sufleor de teatru prin țară.
3. Caragiale și obsesia pentru perfecțiune în chestiunea virgulelor. Caragiale singur și-a dat porecla de Moș Virgulă, porecla a fost pe placul tipografilor exasperați că ziaristul împiedica tipărirea ziarelor (și a cărților, desigur) până nu-și verifica riguros fiecare semn de punctuație. Caragiale se justifica punctând că toți se vor uita în istorie peste umărul lui să-l prindă cu vreo greșeală.
4. Caragiale și muzica. Meloman înrăit, Caragiale și-a dat o palmă când a audiat prima dată Beethoven. Mai exact, se povestește că audia Simfonia a V-a.
5. Caragiale și moartea la Berlin. Dramaturgul s-a stins dintr-o boală a inimii (tot neamul Caragiale a suferit de inimă). El mai avea și arteroscleroză. Caragiale fuma foarte mult și în noaptea morții ar fi fumat și mai mult decât de obicei.
6. Caragiale și rămășițele sale pământești. Vagonul care aducea în țară să fie înmormântate cu onoruri rămășițele sale pământești s-a rătăcit în mod curios prin Austria (pentru rigoarea habsburgică). Se povestește că rămășițele pământești ale dramaturgului au mai vagabondat în acel vagon două săptămâni încheiate, în timp ce țara îl aștepta acasă.
7. Caragiale și copiii săi. Caragiale a zămislit prunci, atât în cadru conjungal, cât și în afara lui. Primul său născut, copil din flori, a ajuns scriitor faimos – Mateiu Caragiale. Matei a apărut dintr-o relație cu Maria Constantinescu, angajată a fabricii de tutun Belevedere. O excelentă lucrare despre cei doi Caragiale – Ion Luca și Mateiu – a scris de curând Ion Iovan. Cartea se numește MJC și a apărut la editura Polirom. Mateiu Caragiale a scris Craii de Curtea-Veche, socotit de mulți cel mai bun roman din istoria literaturii române.
8. Caragiale și femeile. Caragiale se îndrăgostea iute, iubea furtunos și era nestatornic. E faimoasă dragostea dumisale pentru o tânără pe nume Fridolina, căreia îi trimitea buchete de flori pe tren, dramaturgul fiind cantonat pe atunci într-un oraș de provincie, în scopuri artistice. „Ce faţe Fridolina? O doresc de-mi seacă sufletul… Cu ochii ei albaştri, cu capul ei frizat”, putem citi într-o epistolă a scriitorului datată 1883. Nenea Iancu i-a încornorat, cum s-ar spune, și pe amicii dumisale Mihai Eminescu și Constantin Nottara. De altfel, idila cu nevasta actorului s-a consumat chiar în casa lui Nottara, care – spune frumos legenda – l-ar fi prins pe Nenea în halatul său de baie și încălțat cu papucii săi de casă, în postludiu. I-ar fi reproșat atunci nu atât amantlâcul cu nevasta, cât utilizarea fără consimțământ a halatului, dar și a papucilor. Cu Eminescu a fost alta, că Veronica Micle era disperată când Nenea îi aducea în atenție că ar putea să îl facă pe poet să se bată cu el, să îl împuște! Și doamna Micle (că era măritată cu un terț, profesorul Micle) era dezgustată de cât de canalie, de cinic și de lipsit de scrupule se înfățișa Nenea.
9. Caragiale și însurătoarea. Nenea și-a pus pirostriile târziu, la treizeci și șase de ani, amorezat de fiica unui arhitect pe nume Gaetano Burelly. Și-a cunoscut viitoarea nevastă – unde altundeva? – la teatru. Caragiale i-ar fi cerut-o arhitectului a doua zi după ce a văzut-o pentru prima dată și întâiași oară.
10. Caragiale și fiica lui Delavrancea. Caragiale era la cataramă cu Barbu Delavrancea, ceea ce nu l-a împiedicat să o găzduiască la Berlin pe fiica acestuia, pianista Cella, mai tânără cu peste patru decenii (!) decât dramaturgul. Și chiar acolo la Berlin, cu nevasta în casă… cine poate să mai știe, că doamna Cella în memorii e delicată. Povestește doar că Nenea îi spunea Aghiuță și o punea să îi cânte din Beethoven.
11. Caragiale și moda. Caragiale se purta prin târg îmbrăcat la costum de haine, era din punct de vedere vestimentar un impecabil moftangiu. Purta joben și își ungea mustățile cu unsori franțuzești, care îi dădeau și mai mare trecere la damele timpului.
12. Autoportretul lui Caragiale. Caragiale scrie în 1909 în Începem! ca despre sine: „Sunt o fiinţă foarte complexă! Capriţioasă şi statornică; impresionabilă ca un copil incult, blazată ca un filozof istovit, mahalagioaică şi aristocrată; aici primitivă, aici ultra-rafinată, iau în glumă împrejurările cele mai grave şi sunt gravă faţă cu cine ştie ce nimicuri. Mă înnebunesc după evenimente de senzaţie, vesele sau funebre, parade, accidente, crime, sinucideri, scandaluri”. Găsim autoportretul impecabil.
13. Caragiale și România. Când a părăsit Bucureștiul la 1904 pentru a se stabili la Berlin, dramaturgul scria așa: Nu mai pot trăi aici. E prea grea duhoarea. Din Germania îi scria lui Vlahuță într-o epistolă: Pentru nimic în lume n-aș părăsit acest colț de viață străină pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am văzut, să mai sufăr ceea ce am suferit, aceleași mutre, aceleași fosile care conduc viața publică, otrăvindu-te numai cu privile lor stupide și bănuitoare. Nu, dragul meu, nu. M-am exilat și atâta tot. Aerul de aicea îmi priește, sunt mulțumit cu ai mei și n-am ce căuta într-o țară unde lingușirea și hoția sunt virtuți, iară munca și talentul, viții demne de compătimit.
Sursă imagine principală
