Am fost iar la o piesă de teatru și vă mărturisesc că, inițial, după ce ”Comedia neagră” s-a terminat, aproape de miezul nopții, și-mi așteptam rândul să ies din Godot Cafe-Teatru, mă gândeam că nu voi putea să vă spun mai nimic despre ce am văzut în afară de faptul că a fost fain, că o să râdeți mult și o să plecați din sală într-o dispoziție de zile mari. Dar, veți vedea, după câteva zile în care imaginile din piesă mi s-au perindat prin cap, m-am înșelat: vă pot povesti puțin mai multe despre textul piesei, despre autorul acesteia, despre regizor (și implicit montarea piesei), despre actorii de pe scenă ș.a.m.d.
Să derulăm. Așadar, avem de-a face cu una dintre piesele scrise de Peter Shaffer, ”Comedie neagră” – s-a jucat pentru prima dată în 1965 și apoi a făcut înconjurul lumii. Fac o mică paranteză și vă recomand să citiți neapărat măcar una dintre piesele dramaturgului britanic – și nu din snobism, pentru că trebuie să-l bifați pe unul dintre cei mai de succes scriitori și scenariști contemporani, ci pentru că mi-au plăcut tare mult, majoritatea textelor sale sunt extrem de bune (nu numai prin subiectele pe care le tratează, pline de conflicte puternice, ci și prin dialogurile savuroase, extrem de bine construite). Dacă nu ați făcut-o deja, ați putea citi sau vedea ”Amadeus” – Shaffer și-a adaptat piesa pentru cinema, fiind ecranizată în 1984 de talentatul regizor Milos Forman.
Fiind și scenarist, Peter Shaffer gândește piesele pe care le scrie în cel mai mic detaliu, dând indicații foarte precise pentru cei care vor să i le pună în scenă. Astfel, ”Comedie neagră” este o farsă într-un act, cu șapte personaje care se perindă prin apartamentul lui Brindsley Miller (jucat extraordinar de Istvan Teglas) din Londra într-o seară de duminică. Titlul piesei este un calambur, întrucât te trimite aproape exclusiv cu gândul la umorul negru, dar, de fapt, explicația este mult mai evidentă. Este o comedie și este neagră deoarece toată acțiunea se petrece în timpul unei pene de curent, pe întuneric.
Ideea este tare interesantă: atâta timp cât personajele sunt în beznă, spectatorul le vede mișcările prin lumina puternică a reflectoarelor; când acestea fac rost de o brichetă, o lumânare, un chibrit sau o lanternă (abia spre sfârșit!), reflectoarele se sting complet în sală și ești părtașul intimității create de slaba lumină de pe scenă.
Din punctul meu de vedere, la reprezentația de sâmbătă seară, chiar în jocul de lumină se adună un plus și un minus. Plusul este al actorilor care, în mare parte, au reușit să joace excelent ”orbirea” produsă de pana de curent – convenția este respectată întocmai, iar în ”întunericul” actorilor și în lumina spectatorilor s-a văzut talentul lor. Îmi imaginez că este destul de greu să joci ca și când nu ai vedea pe unde calci sau peste cine vei da și este cu adevărat fascinant pentru tine, ca spectator, să simți că îți este permis să asiști”ilicit” la o scenă , ca și cum ți-ai pune ochiul la nivelul găurii cheii.
Minusul este al regizorului (Cosmin Alexandru Purice), care nu a făcut altceva decât să respecte fidel indicațiile dramaturgului Peter Shaffer – este posibil să nu fi vrut să riște cu alte idei mai îndrăznețe tocmai pentru că această piesă reprezintă debutul său bucureștean. Însă are meritul de a convinge o echipă de actori tineri și extrem de buni ( Istvan Teglas, Mihai Smarandache, Andreea Samson, Mădălin Mandin, Marius Chivu, Alina Popescu, Ana Maria Lazăr) să lucreze împreună, profesionist, și să-și joace rolurile impecabil.
Apoi, pornind de la principiul schemei luminii inversate, se desfășoară pe scenă o poveste specifică teatrului bulevardier, cu încurcăturile tipice care te fac să râzi cu gura până la urechi.
Tânărul artist plastic Brindsley Miller (Istvan Teglas) încearcă să-și pună viața pe un făgaș normal – piesa se deschide cu el, pe întuneric, conversând cu proaspăt logodnica sa Carol Melkett (Alina Popescu) despre mobila pe care abia o luaseră din apartamentul vecinului și prietenului Harold Gorringe (Mihai Smarandache) pentru a-și impresiona oaspeții: pe tatăl autoritar (Marius Chivu) al domnișoarei Carol, colonelul scoțian costumat în kilt, și pe un milionar german pasionat de artă, Georg Bamberger (Mădălin Mandin).
Din păcate pentru Miller, pana de curent se produce și le încurcă planurile. Neinvitată, Miss Furnival (Ana Maria Lazăr), vecina fricoasă și bisericoasă, apare la ușa tânărului pentru a nu sta singură în apartamentul ei pe întuneric. Tot pe neașteptate se reîntoarce și prietenul homosexual Harold Gorringe (personaj construit din tușe sigure și deloc exagerate de Mihai Smarandache) din călătoria sa – din acest motiv, Miller este obligat să încerce să-i ducă mobila de bună calitate înapoi în apartamentul său, discret, în completă beznă.
Credit foto: Cătălina Flămînzeanu
Unde mai pui că pe capul artistului mai aterizează și fosta lui prietenă, pe care încă o iubește, Clea (Andreea Samson, actrița care se remarcă cel mai mult dintre colegele sale, chiar dacă are un rol secundar și chiar dacă, pe alocuri, este singura care mai încalcă convenția de a nu stabili contact vizual cu celelalte personaje, dat fiind că nu ar trebui să-i poată vedea pe întuneric).
Toți îl vor aștepta pe marele Bamberger, sperând fiecare că va avea ceva de câștigat din ”afacere” – imposibil să nu te ducă cu gândul la ”Așteptându-l pe Godot”, mai ales că te afli în Godot Cafe-Teatru. Singura diferență este că acest ”Godot” apare.
Comicul survine tocmai din situații, din încurcături, din micile gesturi făcute de unele personaje tocmai pentru că nu pot fi văzuți de ceilalți (colonelul este campion la acest capitol, depășind totuși limita la un moment dat), din limbajul folosit.
Credit foto: Cătălina Flămînzeanu
Rețeta este una sigură: dacă iei câțiva oameni și îi ”închizi” pentru o perioadă de timp într-un spațiu restrâns, este imposibil să nu se întâmple nimic, să nu își dea jos măștile, rând pe rând (dacă vă gândiți la piesa lui Sartre, ”Cu ușile închise”, sunteți pe pista cea bună, numai că Shaffer preferă comicul tragicului). Memorabilă în acest sens este scena dinspre final în care identitatea lui Bamberger este deconspirată – personajele trec de la umilința arătată față de părerile unui atât de mare iubitor de artă la furia creată de frustrarea că au fost înșelați într-o clipită.
”Comedie neagră” (un trailer mai jos) merită văzută, cu toate plusurile și minusurile ei. La prima vedere, pentru că vă veți amuza copios, îndeplinindu-și perfect rolul de spectacol de comedie (și, Slavă Domnului, avem nevoie de această doză). Apoi, pentru că, dacă aveți dispoziție, puteți găsi ceva mai multe pârghii de interpretare.
