Cine a făcut asta măcar odată în viață știe: niciodată un trip cu mașina nu e perfect. Poți să fii în Europa sau să tai America de Nord de la est la vest, tot o să cheltui mai mult decât ai plănuit, o să alergi după campinguri sau hoteluri ieftine la ora unu noaptea și o să sfârșești prin a dormi în portbagaj, o să ți se strice mașina. Nu e nici foarte confortabil, nici foarte relaxant, și, în general, cu cât îl plănuiești mai mult, cu atât sunt șansele mai mari să se întâmple ceva care să-ți strice distracția.
Și totuși, poate e moștenirea noastră de migratori de vină, dar drumul rămâne mereu un membru nesuferit al familiei căruia îi suporți tot felul de prostii, și totuși îl iubești, pentru că e al tău. Nicăieri nu e mai clară relația asta ca-n literatură, unde viața pe drum e suprema eliberare de limitele existenței normale, îmbrățișarea hazardului, valorificarea la maxim a posibilității, cea mai bună cale de la tine către tine.
Și nimeni n-a spus toate astea mai bine ca Jack Kerouac, în Pe drum, unde Sal și Dean trăiesc într-un etern și fermecător prezent, un acum care poate nu e real pentru cei de acasă – dar oh, cât de real e drumul, ce certitudine mai ai nevoie când e singurul lucru care contează, măcar pentru o vreme?
Tot drumurile americane, dar ceva mai la sud de Route 66, sunt străbătute și de Raoul Duke și Dr. Gonzo în Fear and Loathing in Las Vegas – însă pentru ei, șoseaua și mașina sunt doar niște suporturi materiale pentru un alt gen de călătorie, alimentată cu mesalină, LSD, cocaină și mult alcool.
Nu departe sunt Ken Kesey și a lui formație, The Merry Pranksters, în The Electric Kool-Aid Acid Test a lui Tom Wolfe, care străbat America într-un autobuz de școală, în timp ce experimentează cu LSD și alte droguri psihedelice:
Out the back of the truck the city of San Francisco is bouncing down the hill, all those endless stagers of bay windows, slums with a view, bouncing and streaming down the hill. One after another, electric signs with neon martini glasses lit up on them, the San Francisco symbol of “bar”—thousands of neon-magenta martini glasses bouncing and streaming down the hill, and beneath them hundreds, thousands of people wheeling around to look at this freaking crazed truck we’re
in, their white faces erupting from their lapels like marshmallows—streaming and bouncing down the hill—and God knows they’ve got plenty to look at.
Drumul nu aparține însă doar hipsterilor – câteodată el e, prin infinitele posibilități pe care le deschide, ultima speranță a oamenilor loviți – familia Joad, din Fructele mâniei, e mânată de sărăcie tot pe Route 66, către California, într-o călătorie pe care pariază tot. Bărbatul și copilul din Drumul lui Cormac McCarthy nici măcar nu știu înspre ce merg, dacă vor găsi ceva acolo sau dacă vor supraviețui experienței. Luptă cu frigul, cu foamea, cu canibalismul semenilor lor, și nu rămân pe loc nici măcar când dau beste un buncăr cald, plin de provizii și cu paturi curate.
Într-o călătorie alimentată de disperare, oprirea înseamnă abandon, pierderea pariului, moarte – în Mâna stângă a întunericului (despre care am scris și noi), traversarea deșertului de gheață este deopotrivă singura posibilitate prin care Ai poate supraviețui și își poate îndeplini misiunea, dar și o călătorie inițiatică, în timpul căruia înțelege cu adevărat, prin Estraven, ce înseamnă planeta Gethen, și devine unul de-al lor. Asemănătoare este și călătoria lui Rocannon pe planeta care urmează să-i poarte numele, într-un alt roman al Ursulei K. Le Guin (despre care vă spuneam că e, într-un fel, primul draft al Mâinii stângi).
Drumul e uneori și singurul mod prin care poți vedea ceva, ceva ce știi că există dar nu ai reușit să înțelegi cu adevărat – cei 8000 de kilometri străbătuți de Che Guevara în timpul celor nouă luni descrise în Jurnal pe motocicletă îi arată acestuia un continent lovit de sărăcie și de inegalități sociale și îl transformă într-un revoluționar:
The future belongs to the people and gradually, or in one strike, they will take power, here and in every country.
(…) people need to be educated, and this they cannot do without taking power, only after. They can only learn at the cost of their own mistakes, which will be very serious and will cost many innocent lives. Or perhaps not, maybe those lives will not have been innocent because they will have committed the huge sin against nature: meaning a lack of ability to adapt. All of them, those unable to adapt – you and I for example – will die cursing the power they helped, through great sacrifice, to create.
În Micul dejun al campionilor, Kligore Trout pleacă din New York către Midland City, unde e invitat la un festival de artă. Călătoria lui prin America, desfășurată în primul rând cu autostopul și pe jos, e un pretext excelent pentru ca Vonnegut să-ți arate o țară industrială, poluată, unde libertatea pentru care oamenii au luptat și cu care se mândresc se reduce la posibilitatea de a alege o mașină la mâna a doua sau orice cocktail dintr-un bar.
Tot America viciată, corporatistă și obsedată de propria-i normalitate o redescoperă și Wakefield, în romanul omonim al lui Andrei Codrescu, în urma unui pact cu Diavolul care îl trimite pe drumuri, în orășele la fel de șterse ca Midland City-ul lui Vonnegut. Și tot o călătorie în America, de data aceasta văzută de Ilf și Petriv, cu tot umorul și cu toată ironia lor exactă, avem în America fără etaje.
Poate însă cea mai frumoasă călătorie de autodescoperire este chiar cea de-a lungul drumului cu cărămizi galbene, urmat de Dorothy și Toto către Vrăjitorul din Oz, în romanul lui Frank Baum. Fiecare personaj din grup este în căutarea a ceva: Dorothy vrea înapoi în Kansas, Omul de tinichea vrea o inimă, Sperietoarea de ciori un creier, iar Leul cel laș își dorește să fie curajos, așa cum sunt leii. Povestea lui Baum ne arată cum, uneori, nu destinația contează, ci drumul și ce învățăm din el și că, uneori, ceea ce căutam a fost cu noi tot timpul.
Dar, la urma urmei, unele călătorii sunt, simplu, de dragul călătoriei. Spre exemplu, în Călătorie în Portugalia, am văzut cum Saramago își redescoperă propria țară, străbătând-o, de la nord la sud, la volanul unei mașini. Iar Mihai Barbu, pe motocicletă, la fel ca Che Guevara, ajunge până în Mongolia, traversând, pe drum, Ucraina, Rusia, Kazakhstan, Kyrgyzstan, Tajikistan, Uzbekistan, Turkmenistan, Azerbaijan, Georgia, Armenia, Turcia sau Bulgaria (citiți mai multe despre călătoria lui aici).
Maestrul călătoriei științifice, simple, neîncărcate de semnificații este însă Jules Verne. În Ocolul Pământului în 80 de zile, Phileas Fogg vrea să câștige un pariu; Keraban Încăpățânatul înconjoară Marea Neagră pentru a ajunge de cealaltă parte a Bosforului numai pentru că nu vrea să plătească o taxă de trecere. Cinci săptămâni în balon e mai degrabă air trip, decât road trip, dar aș zice că se pune. E tot o călătorie în scop-non turistic, până la urmă.
*********
(P) Drumul e, așadar, un prieten care nu pleacă niciodată nicăieri – pentru toate personajele de mai sus, dar și pentru personajul principal din filmul “Tatăl fantomă“, profesorul american de origine română Robert Traum (interpretat de Marcel Iureș, în primul său rol comic de prim plan), care își ia un an sabatic pentru a înțelege povestea neamului său și a-și redescoperi rădăcinile personale și vine în România.
Filmul este regizat de Lucian Georgescu, după o nuvelă de Barry Gifford, unul dintre scenariștii preferați ai lui David Lynch, și îi are în rolurile principale, pe lângă Marcel Iureș, pe Mihaela Sîrbu, Victor Rebengiuc, Mariana Mihuț, Valer Dellakeza și Mimi Brănescu.
“Tatăl fantomă” are premiera în cinematografe pe 1 martie.
