Bookaholic

Ruxandra Cesereanu a scris o carte de ficţiune despre singurătate, nedreptate, tristeţe şi  alienare în comunism. Fiecare capitol poate fi citit separat de restul, romanul e unul modular, iar titlul explică cel mai bine de ce fragmentele, atît de diferite, funcţionează şi au sens  în aceeaşi carte. Un singur cere deasupra lor trimite la o realitate  complicată şi traumatică, anume că nevinovaţii, neutrii, pasivii, disperaţii, persecutaţii, marginalii şi odioşii unui sistem au împărţit în fond, o lume. În interviul de mai jos, Ruxandra Cesereanu vorbeşte despre motivele pentru care s-a oprit la faţa aspră a acestei lumi şi atinge multe alte lucruri despre scris, viitor, prietenii, dorinţe şi fidelităţi.

Aş vrea să-mi povestiţi în ce mod lucrul cu material realist, cu fapte brute, cu referenţi reali, cerut de această carte  v-a provocat sau v-a condiţionat latura imaginativă.

Realitatea din comunism a fost una brutală și mizeră în general, dar lucrul acesta nu înseamnă că nu s-a putut trăi totuși. S-a viețuit așa cum s-a putut, oamenii s-au mai și înveselit când și când, s-au derulat pățanii, aventuri etc. Am avut acces (din 1990 încoace) la multe documente despre suferință și violență în regimul comunist din România. Dar niciun moment nu mi-am pus problema ca romanul meu să fie unul sec și rigid, care să redea lucrurile și faptele într-un mod strict istoric, informațional. Nicidecum. Ficționalizarea a survenit, de aceea, în mod natural, ca un strat necesar aplicat peste stratul documentar.

Am înţeles că munca la acest roman s-a întins peste ani buni, ceea ce înseamnă că aţi simţit nevoia să alternaţi lucrul la el cu scrierea altor cărţi. Ce anume v-a făcut să luaţi, periodic, pauze de la scrierea lui?

Am lucrat mai întâi cerebral și ideatic această frescă. Am gândit o structură prin acumulare, de la capitol la capitol. Fiecărui personaj i-am dedicat o perioadă din viața mea, fără să mă grăbesc. Fiindcă era nevoie ca fiecare personaj să fie viabil, cu povestea lui cu tot (indiferent că era vorba despre o victimă sau un opresor). Am avut nevoie, de aceea, de pauze și vacanțe de la această frescă. Personajele însele aveau nevoie să respire în cartea mea ori chiar să fie lăsate în pace (în plata lor) din când în când. Atunci când am simțit astfel, am lucrat la alte cărți (de poezie, eseu ori chiar proză). Nu mi-am impus vreo viteză de lucru. Creșteam eu însămi împreună și alături de personajele mele și de cartea mea.

Tonul pe care povestiţi în  Un singur cer deasupra lor este unul grav, apăsător. Aţi luat vreodată în calcul, ca variantă pentru scrierea cărţii, o posibilă alternare a acestei voci cu un ton mai senin, care să lase loc de speranţă?

Istoria regimului comunist românesc a fost una aspră și crudă. Tonul meu auctorial este, de aceea, unul grav, în mod firesc. Deși aș prefera un alt termen, acela de melancolic și, eventual, sceptic. Nu gravitatea caracterizează romanul meu, ci tristețea. Este o carte despre vieți, morți și trădări, văzute și narate de aproape și de la distanță. Dar nu lipsesc excepțiile: există un capitol conceput în mod special astfel, despre doi tineri iubiți care au parte de prima lor noapte de dragoste, clandestină, în afara sistemului. Este unul din capitolele cu miză fericită din roman. De asemenea, nu lipsesc din această frescă ingrediente precum ironia și umorul (chiar dacă sunt rare, totuși).

Cum vă raportaţi la proiectele artistice (fie de film, fie literare, etc.) care mizează pe redescoperirea unor lucruri din comunismul românesc cu încărcătură afectivă: reclame vechi româneşti, anumite „mărci“ de  dulciuri, şlagărele etc. Întreb acest lucru tocmai pentru că în Un singur cer deasupra lor nu prea e loc de recuperări nostalgice din nici un unghi.

Nostalgia după comunism, atât cât există, nu mi se pare neapărat nefirească. Sufletul omenesc este un puzzle de emoții, frustrări, tânjiri, neliniști, tentații și chiar auto-manipulări. Există oameni care au fost mai fericiți în comunism decât în postcomunism. Sau cel puțin așa cred și consideră ei. Simțămintele acestor oameni nu pot fi negate, întrucât fiecare simțim așa cum simțim (pe cont propriu) și gândim așa cum gândim. Nu există o rețetă de a simți și a gândi (și e foarte bine că nu există așa ceva). Romanul meu a fost interesat de istoria dificilă și crudă a comunismului românesc. E dreptul altora să fie interesați, recuperator, de alte chestiuni și să vadă în comunism altceva decât am văzut eu.

Sînt fel de fel de voci, în spaţiul literaturii noastre, care se plîng de o aşa-zisă inflaţie a cărţilor despre comunism, sau a cărţilor care se petrec în comunism. Cum priviţi acest reproş şi care este poziţia dumneavoastră în legătură cu subiectul în sine?

Când este vorba de istoria țării în care trăiești și când problema care se pune este mai ales aceea a cunoașterii istoriei recente, nu cred că e oportun să vorbim de inflație. Întotdeauna pot să apară oricât de multe cărți pe un subiect sau altul. Ceea ce contează este calitatea, nu cantitatea. Romane despre regimul comunist din România nu sunt multe. Memorialistica de detenție în comunism numără, pentru spațiul autohton, vreo două sute de titluri. Dar romane despre comunism (în sens veridic și valoric, valid estetic) cred că sunt doar vreo zece. Așa încât nu văd nicio inflație.

Aţi petrecut multă vreme în arhive. Ce credeţi că nu e încă cercetat în legătură cu perioada comunistă, cu alte cuvinte ce subiecte aşteaptă să li se acorde atenţie?

În arhive am cercetat doar dosarul de urmărire (de către Securitate) al bunicului meu patern. În rest toate documentele studiate de mine au fost strict din cărți publicate. Există mai multe subiecte mai puțin speculate care cred că ar putea mobiliza romancierii din România în anii ce vin: greva minerilor din Valea Jiului, în 1977, revolta muncitorilor din Brașov, în 1987 și mai ales viața unor opozanți politici închiși în tot felul de azile psihiatrice (între 1980-1989). Aceasta doar dacă subiectul mare avut în vizor este represiunea.

Aţi scris, împreună cu Andrei Codrescu, o carte la patru mîini, Submarinul iertat, şi ştiu că vă este un prieten apropiat. I-aţi povestit despre Un singur cer deasupra lor? Discutaţi, în general, cu prieteni scriitori despre cărţile la care lucraţi?

Am scris două cărți de poezie la patru mâini. Una cu Andrei Codrescu (Submarinul iertat, 2007), alta cu Marius Conkan (Ținutul Celălalt, 2011). Cu amândoi am o relație de prietenie creatoare și, într-adevăr, când și când am mai discutat una-alta cu ei despre lucrul meu la roman. Dar cel cu care am discutat consistent în acest sens a fost Corin Braga, nu doar fiindcă el este bărbatul meu, ci și fiindcă el însuși este un romancier redutabil cu care discut adesea despre arhitectura cărților de proză, despre stil, subiect etc. Iar sfaturile lui au fost esențiale pentru mine. Corin a și fost, de altfel, primul meu cititor, înainte să predau manuscrisul la editură. Al doilea cititor a fost una dintre fostele mele studente de la Jurnalism care îmi dăduse ghes odinioară să mă apuc de acest roman. Am mai discutat, uneori, cu tatăl meu despre cum lucrez la Un singur cer deasupra lor și, ocazional (dar rar, totuși) și cu alții. Andrei Codrescu a folosit, însă, într-un sens special la cartea mea. Există în roman un capitol numit Andrei, despre un student care participă la fenomenul Piața Universității 1990 și care apoi va deveni o victimă a mineriadei din iunie 1990. Capitolul se numește Andrei întrucât l-am scris, între altele, închipuindu-mi cum ar fi fost ca Andrei Codrescu să fi avut 20 de ani în 1990 și să fie participant la mitingul maraton din Piața Universității.

 Călătoriile sînt o pasiune veche a dumneavoastră. Vă tentează scrierea unei cărţi de călătorie, în regimul realist pe care l-aţi testat scriind Un singur cer deasupra lor? Despre ce loc aţi vrea să scrieţi?

Prefer să călătoresc și nu neapărat să scriu despre călătorii, fiindcă deja am făcut-o (a se vedea romanul meu autoficțional – Tricephalos, 2002). M-am gândit, acum vreo zece ani, la o proză despre o întâlnire între Ulise și Cristofor Columb (da, știu, sună halucinant), dar am abandonat proiectul.

 Cum vă simţiţi scriind proză realistă, acum că romanul e gata şi aţi încheiat practic şi acest pariu?

Pariul nu este încheiat decât parțial. Fresca Un singur cer deasupra lor va fi urmată de un alt roman realist, despre postcomunismul românesc. Un roman politic. L-am început acum câțiva ani și mai am destul de lucru la el. E un pariu și mai greu.

Cum reuşiţi să  găsiţi timp să scrieţi în condiţiile în care şi predaţi şi vă ocupaţi şi de viaţa de redacţie? Cum vă conservaţi energia?

Mă simt foarte vie când scriu. Iar timpul eu mi-l fac. Una este dăscălița de la facultate (concentrată pe idei, stilistici și -isme), alta redactorul de la revista Steaua, concentrată pe numere tematice și dezbateri de idei. Și mai ales alta este poeta și prozatoarea, care îmi este cea mai fidelă și loială mie însămi, celei dinăuntrul meu.

Ce anume vă interesează să citiţi din literatura română actuală? Ce cărţi v-aţi dori să citiţi, dar încă n-au fost scrise la noi?

Când eram mică, nu voiam să fiu nici carte, nici scriitor, chiar dacă am ajuns să fiu a doua chestiune. Dar după ce am crescut mare, mi-am dorit să fiu o carte sau mai multe. Deși toată lumea se așteaptă să spun că mi-aș fi dorit să fiu Maestrul și Margarita(de Mihail Bulgakov), lucrurile nu stau astfel (cartea aceasta iubită, pe care am citit-o, poate, și de o sută de ori, mi-aș fi dorit să o fi scris, dar nu să fiu ea, cartea). Cred că mi-aș fi dorit să fiu următoarele cărți (ordinea este aleatorie)………..

Mi-aș dori o carte cosmică în care să se găsească rescrise poveștile esențiale și abisale ale lumii (măcar vreo șaptesprezece din ele, fiindcă 17 e numărul meu norocos!). Aștept această carte cu sens concret de cocon: m-aș cuibări în ea, deși unii ar putea spune că este sau seamănă cu o carte-mormânt. Iar dacă ar putea fi și o carte invizibilă, cu atât mai bine…