Bookaholic

Nu e greu sa te declari fan Ryu Murakami. E genul de autor pe care poti sa-l strecori intr-o conversatie la fel de usor ca pe Batwing Jimmy Hoffa sau orice alta trupa cu nume scos dintr-un indie band name generator. Ryu scrie despre droguri si sex si, daca ai rezistat pana la capat la Auditia, esti deja foarte tare.

Ei bine, Albastru nemarginit, aproape transparent este exact motivul pentru care eu m-as opri la Batwing Jimmy Hoffa, si as vira discutia inspre targuri vintage si bilete la Werchter. Pentru ca e o carte care nu se ridica in niciun caz la asteptarile pe care le ai dupa ce citesti Ecstasy.

Nici nu are cum, Albastru nemargit a fost primul roman al lui Murakami, publicat pe vremea cand avea 24 de ani, spre deosebire de Ecstasy, publicat 17 ani mai tarziu. Din pacate, constiinta mea de cititor nu prea tine cont de cronologii de-astea, placerea de a citi e independenta de varsta autorului si altele de fel.

Fara discutii, Murakami este un maestru al violentei in cuvinte. Stie cum sa le arunce, cum sa taie cu ele, cum sa-ti produca tie, ca cititor, greata si revolta, dar, in acelasti timp, sa te impiedice sa inchizi cartea. Uneori o face prin talentul sau de povestitor, si prin felul in care iti face cunoscuta, dincolo de mizeria umana, un soi de filosofie a degradarii. Alteori insa, o face la modul traditional: prin lichide corporale. Ale oamenilor, ale gandacilor, ce se nimereste. Prin voma, prin sperma, prin sange, prin saliva. De toate pentru toti in Albastru nemarginit.

Problema nu e insa asta, pentru ca nimeni nu se apuca sa citeasca Murakami in speranta ca o sa dea peste unicorni si curcubee. Problema e ca Albastru nemarginit e lipsit de miza. Niste pusti de 20 si ceva de ani o ard hedonistic in orgii condimentate cu alcool si toate drugurile posibile. Ocazional, ei au niste revelatii datorate faptului ca, de la un punct incolo, isi dau si ei seama ca plictiseala cea mai nasoala vine dupa ce ai incalcat toate tabuurile posibile si ti-ai satisfacut toate dorintele dubioase. Atunci cand te trezesti ca mai departe nu prea mai ai unde merge fara a intra peste celalalt, fara a-ti muta atentia de la a-ti satisface propriile placeri la a-l chinui pe celalalt.

Si atat. O suta si ceva de pagini de teribilisme de limbaj care te lasa la fel de satisfacut ca un hentai scos de pe torenti.

O sa spuneti ca nu e dreapta comparatia cu Ecstasy. Sunt de acord, dar e inevitabila. Pentru ca Murakami se foloseste de aceleasi tehnici narative, insa in Albastru nemarginit o face prost, iar in Ecstasy bine. Nu poti sa compari un tractor cu o capra, dar intre o capra alba si una baltata probabil ca poti sa alegi una. Si pe aia sa o pui in remorca de la tractor, s-o duci acasa si sa dati nastere impreuna unui nou roman in stil early Ryu Murakami.