La editura Publica, alături de colecţia de cărţi din categoria self-help, mai există o colecţie foarte bine alcătuită, şi grafic, şi în ceea ce priveşte conţinutul, cea dedicată biografiilor şi autobiografiilor – o colecţie care face cunoscute publicului românesc, în detaliu, diferite personalităţi, din politică sau din cinematografie. Tony Blair, Robert de Niro, Sean Penn, Jack Nicholson sunt doar câteva dintre numele incluse în această colecţie. Voi începe seria de „Să-l cunoaştem pe…” cu Tony Blair: „O călătorie. Viaţa mea în politică” (în traducerea lui Dan Bălănescu): o autobiografie neconvenţională, foarte diferită de cărţile de gen din sfera politicii. O carte în care nu contează atât desfăşurarea cronologică a evenimentelor, şi nici măcar momentele istorice în sine, cât perspectiva personală asupra lor.
Încep ca un anumit tip de lider; sfârşesc ca un altul. De aceea am numit-o călătorie. Descriu, desigur, evenimentele majore ale acestei perioade, dar o fac prin ochii unei persoane care ia deciziile referitoare la aceste evenimente. Nu este o relatare obiectivă; nu pretinde a fi, deşi sper că este onestă.”
Cum a început – pe 2 mai 1997, a preluat mandatul de prim-ministru, într-o Anglie care, de optsprezece ani, nu mai cunoscuse decât guvernarea conservatoare, iar acum avea un guvern proaspăt, dar şi imatur, care a evoluat mult de-a lungul anilor. Tony Blair a învăţat cu timpul să-şi gestioneze timpul şi emoţiile din cadrul sesiunii de întâlniri din fiecare miercuri, „Întrebări pentru prim-ministru”, a învăţat ce înseamnă să foloseşti umorul ca armă, cât de importantă este păstrarea calmului, fapt care îi dezarmează pe adversari. În cei zece ani, a înţeles că nu se poate ca toţi cei cu care tratează să joace corect şi a învăţat că, atunci când crede într-o idee şi are argumente pentru ea, trebuie s-o urmeze, chiar dacă feedbackul primit este negativ.
De onestitate – atât cât poate fi vorba într-o autodescriere a unei persoane de prim rang în sfera socio-politică şi care trebuie să livreze o anume imagine – dă într-adevăr dovadă, iar acest lucru se poate verifica cel mai bine în capitolul despre atât de controversata decizie de a-l sprijini pe preşedintele SUA, George Bush, în acţiunile sale, după 11 Septembrie, de a lupta „împotriva terorismului”. Tony Blair este sincer în ceea ce priveşte motivaţiile acordării acestui sprijin, este consecvent, nu încearcă să se scuze şi nici să evite acest subiect, dimpotrivă, oferă o descriere comprehensivă a acelei perioade. Pentru Tony Blair, lupta alături de SUA a reprezentat un act firesc, o coalizare pentru apărarea principiilor occidentale, căci nu numai America a fost vizată pe 11 septembrie 2001, ci întreaga lume democratică. Obiectivele-cheie erau:
anihilarea bazei al-Qaeda din Afganistan; împiedicarea constituirii unei baze alternative în afara Afganistanului; combaterea teroriştilor pe plan internaţional; coalizarea altor state împotriva lor”.
Că nu a ieşit totul ca la carte, o recunoaşte şi Tony Blair.
De apreciat este şi lipsa de ipocrizie în ceea ce priveşte stilul de viaţă, recunoscând că îi place luxul şi că acest lucru nu îl vede ca arătând indiferenţă sau sfidare faţă de cei mai puţin norocoşi:
Mi-am dorit o casă frumoasă? Da. Prefer un hotel de cinci stele unuia de două? Da. Cred că viaţa înseamnă mai mult de atât? Da”.
La fel, nu se teme să-şi recunoască slăbiciunile sau emotivitatea:
Mă implic emoţional pentru că este ceva firesc pentru mine. Dar mi-e şi teamă; mi-e teamă de pierderea controlului şi de faptul că afecţiunea poate avea consecinţe dureroase; mi-e teamă de dependenţă; poate mi-e teamă să învăţ lecţia, văzând că dragostea se poate deteriora, că natura umană este fragilă şi că, la urma urmei, nu este de încredere”.
Inevitabil, uneori discursul alunecă în clişeu, dar sunt porţiuni destul de mici, de pildă atunci când vorbeşte despre ideea de democraţie sau de dreptate:
Sunt convins că este o luptă pentru libertate. Iar eu vreau să o fac şi o luptă pentru dreptate. Dreptate nu numai prin pedepsirea celor vinovaţi, ci şi pentru a oferi valorile democraţiei şi libertăţii tuturor oamenilor din lume”.
Există numeroase pasaje comice, cum sunt, de exemplu, cele legate de ritualul de învestire. Protocolul cere ca viitorul prim-ministru să-i sărute mâinile reginei, gest care pecetluieşte învestirea în noua funcţie. Un oficial i-a spus lui Blair că nu trebuie să le sărute efectiv, ci doar să le şteargă uşor cu buzele.
Mărturisesc că acest sfat m-a încurcat. Ce Dumnezeu voia să spună? Să le şterg ca pe o pereche de pantofi sau să le ating cu delicateţe?”
Ce a urmat echivalează însă cu un mic dezastru:
O uşă s-a deschis şi am fost poftit înăuntru, din nefericire împiedicându-mă puţin de un covor, aşa încât, practic, m-am năpustit asupra mâinilor reginei, mai degrabă cuprinzându-le decât ştergându-le”.
O carte ce merită citită nu numai pentru a-l cunoaşte mai bine pe Tony Blair, ca politician şi ca om, ci şi pentru că vorbeşte foarte cuprinzător despre istoria a zece dintre cei mai dificili şi tulburaţi ani ai istoriei recente.
