Bookaholic

Lydie Salvayre are 67 de ani şi vreo zece cărţi la activ, este psihiatru şi absolventă de Litere la Toulouse. Născută dintr-o mamă catalană şi un tată andaluz, refugiaţi în Franţa în timpului Războiului Civil spaniol din ’36, Lydie Salvayre (un pseudonim literar) a publicat în 2014 cel mai frumos roman al ei, recompensat, pe merit, cu prestigiosul Premiu Goncourt (în acelaşi an): Pas pleurer, apărut la Éditions du Seuil. Cartea a apărut în româneşte cu titlul Să nu plângi, la Editura Humanitas Fiction (colecţia „Raftul Denisei”), în 2015, în – excelenta – traducere a lui Doru Mareş.

Lydie Salvayre scrie o carte răvăşitoare dedicată memoriei mamei sale, în care un destin individual – istoria personală a mamei sale – retrasează cursul Istoriei mari, făcîndu-ne să înţelegem – aşa cum numai literatura o poate face – că vieţile indivizilor sînt supuse, inevitabil, Istoriei cu majuscule, dar că aceasta din urmă se face, ea însăşi, din fanatismele (ideologice, religioase etc.) – repetate – ale oamenilor. Cu fiecare destin individual în parte, omul trăieşte deziluzia istoriei, şi în acelaşi timp, cu fiecare generaţie, omul recade în excesele şi ororile ei. Literatura este, de aceea, spaţiul cel mai adecvat pentru a vorbi – cu mijloacele ei tulburătoare – despre umanitate şi omenesc, şi despre pericolele înregimentării şi ideologizării (politice, religioase etc.).

Să nu plângi prezintă – din perspectiva şi adeseori prin vocea mamei de 90 de ani a naratoarei, Montserrat (Montse) – acel teribil an ’36 al Războiului Civil spaniol, cu masacre care vin din ambele tabere: falangişti susţinuţi de catolici versus socialişti şi comunişti. Un an politic teribil, dar care – pentru Montse, tânăra, pe atunci, de 15 ani – reprezintă cel mai viu şi mai împlinit an din lunga ei viaţă, singurul pe care şi-l aminteşte, în detaliu, şi-l povesteşte, la bătrâneţe, fiicei sale.

Cartea e – în mare parte – impresionantul monolog al nonagenarei, aşezate la fereastră, urmărind – împuţinată şi cvasiamnezică – jocul copiilor de afară. Cartea e, în egală măsură, şi privirea scăldată în tandreţe a fiicei (naratoarea), dar şi vocea ei, care o îndeamnă pe mamă să povestească sau o tachinează, corectându-i amuzată greşelile de limbă (Montse n-a învăţat niciodată perfect franceza):

„În memoria ei nu rămâne decât această vară a lui 1936, în care viaţa şi iubirea au luat-o în braţe cu toată fiinţa, această vară în care a avut senzaţia că trăieşte din plin şi în acord cu întreaga lume, această vară a tinereţii totale, cum ar fi zis Pasolini (…).

Vara radioasă a mamei mele, anul lugubru al lui Bernanos, a cărui amintire va rămâne înfiptă în memoria lui ca un cuţit pentru deschiderea ochilor: două scene ale aceleiaşi istorii, două experienţe, două puncte de vedere care, de câteva luni, au ajuns în nopţile şi în zilele mele în care, cu încetul, s-au infuzat.

Curtea pentru recreaţii, la care mama se uită din spatele ferestrei cu o plăcere atât de pură, tocmai s-a golit de copii.

Dintr-odată, totul a fost cuprins de o linişte imensă.

Mama se întoarce către mine.

Ce-ar fi să ne pui câte un rachiu de anason, iubito? O să ne mai ridice morala. Se zice morala sau moralul?

Moralul se zice. Moralul.

Haide, un rachiuaş, Lidia. În curgerea asta a timpului care galopează, e o precauţiune care nu-l încarcă mai mult decât poate duce, aş îndrăzni să spun”.

Final de roman – un roman tulburător, scris cu măiestrie, nelipsit de o latură experimentală, fiindcă discursul romanesc înglobează, în acelaşi flux, mai multe voci: a naratoarei, a mamei sale (care vorbeşte în „fragnol”, într-o franceză amestecată cu spaniolă), a lui Bernanos. Fiindcă Lydie Salvayre aduce şi mărturia lui Georges Bernanos, cunoscutul scriitor catolic (şi monarhist, iniţial simpatizant al Acţiunii franceze) care a avut curajul să demaşte, în Marile cimitire sub lună (1938), crimele naţionaliştilor spanioli, făcute cu acordul tacit al Bisericii Catolice, în acel an 1936.

Plecată (dintr-un cătun uitat de lume, cu legi imuabile) la oraş – într-un impuls revoluţionar – împreună cu fratele său, José, cel convertit recent la comunism (revoluţia şi comunismul reprezentînd pentru tînărul idealist de 18 ani restaurarea dreptăţii sociale şi a libertăţii fără constrîngeri), Montse cea de 15 ani îşi consumă iluziile şi pasiunea pe durata unei singure veri – a lui 1936 – pentru a intra apoi pe făgaşul unei lungi vieţi de resemnări şi cedări: o sarcină nedorită, o căsătorie de nevoie (cu comunistul Diego, fiul nelegitim al proprietarului local de pământuri) şi exilul în Franţa. Deziluziile nu sunt numai de partea naţionaliştilor spanioli sprijiniţi de catolici, dar şi de cealaltă baricadă, a revoluţionarilor socialişti şi comunişti: ambele tabere acţionează din ură, unii împotriva celorlalţi, şi nu se dau înapoi de la crimă (José însuşi e împuşcat într-o astfel de confruntare de ură).

Lydie Salvayre este aici o romancieră afectivă, care dă curs vocii filiale, dar pe de altă parte, este şi o prozatoare fină, care distinge întotdeauna – scriind – nuanţele omenescului, ale destinului individual, pe care-l „apără” în faţa „terorii” istoriei, a extremismelor, a fanatismelor. Vi-l recomand cu încredere.

Lydie Salvayre, Să nu plângi, traducere din franceză şi note de Doru Mareş, Editura Humanitas Fiction, Colecţia „Raftul Denisei“, Bucureşti, 2015, 272 p.

Cumpără cartea de aici