Bookaholic

Puţini sunt cei care nu îşi amintesc cu duioşie de Cartea de la San Michele şi de poveştile lui Axel Munthe, le sacré suedois, psiholog, medic, umanist şi iubitor de animale, preferatul reginelor, al ipohondrelor pariziene și al cățeilor, care a construit pe insulița Capri de pe coasta Neapolelui cea mai iscusită vilă imaginată vreodată de un ne-arhitect, înconjurată de una dintre cele mai frumoase grădini ale Italiei.

Povestea începea așa:

“Sării de pe corabia ce mă aducea din Sorrento pe plaja mică. Puzderie de băieţei se zbenguiau printre bărcile întoarse cu fundul în sus, ori îşi scăldau trupuşoarele de bronz lucitor în talazurile ce se sfărîmau de ţărm, pe cînd bătrîni pescari cu roşii bonete frigiene îşi cîrpeau mrejele lîngă şoproanele bărcilor, în faţa debarcaderului stăteau vreo şase măgăruşi înşeuaţi, cu bucheţele de flori prinse la căpestre, iar în jurul lor pălăvrăgeau şi cîntau tot atîtea fete, cu spadella de argint înfipte în cosiţele negre şi basmale roşii înnodate În jurul umerilor. Pe micuţa măgăriţă care trebuia să mă suie pînă la Capri o chema Rosina, iar pe fetişcană Gioia. […] Gioia dansa desculţă, purtînd o cunună de flori pe cap ca o tînără bacantă şi în urmă venea poticnindu-se Rosina, cu botinele-i negre cochete, cu capul aplecat şi urechile pleoştite, cufundată în gînduri. Eu n-aveam vreme să cuget; mintea îmi era furată de farmec, inima plină de bucuria vieţii, lumea era frumoasă şi aveam optsprezece ani” – 1875.

Capri şi Marina Grande, 2014

Trecând, precum Rosina, cu urechile pleoştite şi cu capul în pământ ca să nu văd hotelurile de 5*, nici magazinele de lux din Capri, am tropotit pe serpentine până la Anacapri, sătucul “din deal” al insulei, retras şi mai liniştit decât fabulosul şi mondenul Capri. Acolo, cocoţată pe o stâncă, deasupra băilor romane ale împăratului Tiberiu şi sub capela lui San Michele, se însoreşte casa lui Axel Munthe, azi vila cu cea mai spectaculoasă priveliște asupra insulei și asupra golfului Napoli, de unde ochiul bate până departe, pe coasta Sorrento-ului și până la creștetul Vezuviului.

Traseul scarilor feniciene, de sub poala vilei, până jos, în Capri

Pe când era un studențel tinerel la medicină, Axel Munthe s-a nimerit pe insulă. A măsurat-o la picior, îmbătat de frumusețile primăverii mediteraneene (și de vinul lui don parroco), și Anacapri i s-a lipit iremediabil de suflet. A cumpărat o bucată de grădină, apoi o vie, apoi vechea capelă, clădind încetul cu încetul (cu propriile puteri, ajutat de câțiva țărani din sat) un fel de templu al soarelui. Ca materiale de construcție a folosit adesea bucăți de istorie dezgropate din grădină (insula a fost și sub stăpânire greacă, și romană, iar pe locul casei de la San Michele s-a aflat odată o vilă a lui Tiberiu, care a locuit vreo 10 ani, în secluziune, pe insulă): coloane, bucăți de zid, fragmente de statui, basoreliefuri, mozaic și marmură.

“— Asta-i casa mea, le-am lămurit; coloane mari romane vor sprijini camerele boltite şi bineînţeles că toate ferestrele vor avea mici coloane gotice. Asta-i loggia cu arcadele ei puternice. De-aici începe o pergolă cu peste o sută de coloane, mergînd pînă sus, la capelă. Asta-i o curticică interioară, toată de marmură albă, un fel de atrium cu o fîntînă răcoroasă în mijloc şi capete de împăraţi romani în firidele din pereţi. 

Aici, în dosul casei, vom dărîma zidul grădinii ca să zidim o mănăstire cam în felul mănăstirii Laterane din Roma. Colo va fi o terasă mare, unde voi, fetele, veţi dansa tarantella în serile de vară. Sus, pe culmea grădinii, vom arunca stînca în aer şi vom construi un teatru grec, deschis din toate părţile soarelui şi vîntului. Asta-i o alee de chiparoşi care merge pînă la capelă, pe care bineînţeles că o vom rezidi întocmai cum a fost, cu strane pentru cor şi vitralii la ferestre; vreau s-o fac biblioteca mea.

Aici vine o colonadă din coloane gotice răsucite ce împrejmuieşte capela — şi dincoace, avînd vedere asupra golfului Neapole, vom aşeza un uriaş sfinx egiptean din granit roş, mai bătrîn chiar decît Tiberius. Locul parcă-i făcut anume pentru un sfinx. Deocamdată nu ştiu încă de unde-l voi lua, dar sînt încredinţat că are să apară la timpul potrivit.”

Nu e uşor să te bucuri deplin de vizita la casa de la San Michele. Amintirile vii ale povestirilor lui Munthe sunt copleșitoare, de la năzdrăvăniile maimuțoiului Billy, lătratul celor patru câini, aventurile mangustei, cântecul broaștei țestoase, la vizitele personalităților culturale și politice ale sfârșitului de secol și ale capetelor încoronate (regina Victoria a Suediei a petrecut mult timp la San Michele, iar cei doi câini ai săi, Tom și Fellow, sunt îngropați acolo). Nu e ușor, spuneam, să călătorești în timp la perioada solară din viața lui Munthe, la cei mai fericiți ani ai existenței sale, în mijlocul celui mai vizitat muzeu de pe insulă. Arareori găsești un moment de liniște, fără explicații poliglote, fără grupuri aplecate pe balustrada spre panorama ce dă înspre port, fără un şir nesfârşit de oameni pe sub pergole şi pe alei.

Locul preferat al reginei Victoria a Suediei. Aici, într-un colţisor, sunt îngropati şi căţeii ei.

Rămâi acolo însă suficient timp și ascultă marea și vântul în pini și încearcă să nu îți amintești că Axel Munthe și-a scris toate amintirile  din Cartea de la San Michele în turnul medieval răcoros și umbros di Materita, fotofob și pe jumătate orb, cu ochii răniți de chiar soarele pe care și-l dorise atât de mult și căruia îi deschisese casa, devenită prea strălucitoare pentru Munthe.

Coboară apoi sub pergolă, spre cele 777 de trepte ale scărilor feniciene, pe care ai să aștepți să o vezi urcând, în picioarele goale, pe poștărița Maria Porta-Lettere și scrisorile ei din coșul de pește. Uită-te în sus. Moș Pacciale, groparul fără prea mult de lucru, pentru că ”Anacapri este un loc unde nu moare nimeni, cît timp se fereşte de doctor”, stă pe o stâncă, fumând pipa lui de lut și privind marea. În Capri bat clopotele, e sărbătoarea lui San Constanzo, sfântul patron al insulei, despre care caprioții susțin că este cu totul din argint, dar anacaprioții știu că nu se poate compara cu San Antonio, protectorul lor și minunile făcute de el. Încet, încet, nu mai eşti doar în vizită la San Michele, fantomele din strania autobiografie prind viaţă, iar tu intri în poveste, fără să-l mai cauți pe Munthe, ci devenind el.

“Primăvara a mai sosit încă o dată. E pretutindeni în văzduh. Grozama-i în plina floare, mirtul îmboboceşte, viţa-de vie a început a da mladiţe; flori peste tot. Trandafirul şi caprifoiul se caţără pe trunchiurile chiparoşilor, pe coloanele pergolei. Anemone, crocuşi, hiacint sălbatic, violete, orhidee şi ciclamene au apărut prin iarba dulce-aromitoare. Tufe de campanula gracilis şi lithospermum albastre închis, albastre ca Grota Albastră, răsar chiar din stîncă. Şopîrlele se fugăresc prin iederă. Broaştele ţestoase aleargă în toate părţile, cîntîndu-şi voioase lor singure — nu ştiaţi poate că broaştele ţestoase cîntă? Mangusta-i mai neastâmpărată ca oricînd. Micuţa bufniţă a Minervei bate din aripi ca şi cum ar vrea să-şi ia zborul în căutarea unui prieten din Cîmpia Romană. Barbarossa, dulăul Maremma, a şters-o la treburile lui personale; pînă şi bătrînul meu Tappio, aşa hodorogit cum e, parcă ar dori o mică escapadă în Laponia. Billy se plimbă încolo şi încoace pe sub smochinul lui, făcînd cu ochiul parcă ar fi un ştrengar de la oraş în căutare de aventuri.”

Citate şi ortografie conform ediţiei Cartea de la San Michele, Editura pentru Literatură Universală, 1969, traducere Teodora Sadoveanu