Bookaholic

Cred că poezia se cam citește în cercul poeților și printre cei care vor la rîndul lor s-o scrie. O mai citesc criticii și am convingerea că asta e tot. Are un statut al frecventării marginal și o faimă proastă. 

Cu toții avem sau am avut motive pentru care nu citim poezie contemporană românească sau străină, așa că n-am să le mai enumăr aici. Am să spun doar că am ales şase poeți, doar şase din mult mai mulți care sînt buni și foarte buni, pe care să vi-i propun în ideea că poate or să ajungă mai simplu la voi. Ei sau măcar ideea de poezie contemporană românească.

Sînt voci care nu se aud prea tare, poeți ale căror cărți le găsiți rar și greu prin librării, oameni care scriu pe bune despre crize, contestări, stupori și mii de alte stări și faze în care e foarte posibil să vă recunoașteți. N-am vrut s-o lungesc și nu vreau să le fac un deserviciu perorînd în exces. Cred că e prima dată cînd scriu ceva mai legat (chiar dacă e o listă de recomandări) despre poezie. Dacă vă plictisiți, e vina mea: nu știu cum să vorbesc despre  poete şi poeţi fără să le  falsific munca, n-am scris decît accidental despre unul sau altul, deși îi citesc mereu. Dacă nu v-am convins eu să rămîneți pe frecvența cu poeți tineri și cu cărțile lor noi, dați-le măcar lor o șansă. Ei sînt profesioniștii: onești, extrem inventivi la nivelul expresiei, lucizi, originali, amuzanți, pasionați. De data asta doar Ștefan Baghiu, Ion Buzu, M. Duțescu, Cristina Ispas, Dimitri Miticov şi V. Leac.

Spre Sud, la Lăceni, de Ștefan Baghiu

Spre Sud, la Lăceni, de Ștefan Baghiu, Editura Cartea Românească a fost cel mai premiat și mai sonor debut al anului trecut, a primit cronici foarte, foarte favorabile și a luat premii, multe premii, dar cred că să-l descoperiți și să-l citiți e relevant din alte motive. Din amestecul de reținere și mărturisire goală, fără cine ştie ce măști, despre o vîrstă în care adolescența pare că se amestecă cu înțelepciunea de om bătrîn. Ce hibrid de poet, ce precizie în a scrie despre stări prin care se trece ca prin gări pustiite,  fantomatice – spații intermediare în care se trăiește intermitent, fragmentar, provizoriu, sub neoane. Cu candoare, violent, cu o inconștiență fragedă: stări post-orgiastice, revelatoare, fertile, simultan (auto) distructive. Poezie irizată cu narcomanie. Are un motto din The Knife și stări. Ca  mai jos:

Furtunile de vară au spălat plajele întinse ale Neptunului,

m-am trezit transpirat, a fost grozav,

trăiesc niște zile cumplit de anoste,

funcționez în plin experiment Ash, nesigur,

mă plictisesc, de fapt, în plină evoluție

și privesc rîul

fără să mă lege nimic de lumea asta

și de inerția ei pe care o simt mereu,

mereu ca pe o noutate.

V. Leac – unchiul este încîntat

Un alt poet lîngă rîu e V. Leac, iar  cartea lui cea mai nouă, în care multe se leagă de și pe malul unui rîu, Mureșul, se numește  unchiul este încîntat. A apărut la Editura Charmides și aveți de bătut niște librării s-o găsiți, dar questul merită energia depusă. E, într-o bună măsură, şi  cartea unor despărțiri, inclusiv  de ideea de a face o poezie altfel decît ca tentativă, ca aproximare imposibil de asumat pînă la capăt. Are în ea un soi de linişte albă, liniştea din după-amiezile cînd flashbackuri pulsatile și lucrurile mărunte sînt unicii conectori cu lumea. E suportabil pentru că la poetul ăsta  ironia (și cu ea, stupoarea!) e întotdeauna posibilă și pentru că rezervele lui de umor se reactivează unde nu te aștepți. Se generează ca hormonul ăla, cortizolul, în situații de fight or flight. Poezie „cu amănuntul“, despre însingurare și despre forme de retragere, despre hazardul paradoxal al străzilor hipercunoscute și al locurilor care au acumulat atîta rutină. E și cu mult umor, plus că are peste tot  ceva absurd, livrat cu o voce indecisă,  între un ton de miștocăreală-băiețeală și opusul.

Iubirea nu-i decît un arac pentru roșii, înțelegi?

«m-am retras» e un text în care descriu situații,

Aparent banale, greu observabile, cînd trebuie să te

Retragi – unde și cît de invizibil vrei să fii –, imaginează-ți asta. Vorbește-mi despre ploaia ta preferată, spune-mi cum se

scurge ea pe pantofii tăi de nuntă.

Dar și:

vreau să ajung un milionar de stînga

(freacă lampa, rușinosule!)

să am șampanie și căpșuni în lojă

să te tratez ca pe un musafir special

cu ușa încuiată pe dinăuntru

acum sunt un peșterece ajuns acolo unde

ajung obiectele pierdute din buzunar

m. duțescu – și toată bucuria acelor ani triști

Ultimul volum de poeme al lui m. duțescu se numește Franceza, un avantaj și a apărut la Editura Pandora M, în colecția Cercul poeților apăruți. Citindu-l pe primul, mă aștept ca și Franceza să fie într-o zonă inconfortabil-personală, dar cum pînă acum nu am reușit să-l parcurg, am să recomand (fac și eu a n-a recomandare pentru cartea asta) volumul lui de debut, și toată bucuria acelor ani triști. E o carte milimetric șlefuită, în care a găsit forma exactă prin care  să poată vorbi  despre falii din trecut, fracturi personale, între care figura tatălui și dispariția lui sînt răni ce adîncesc sentimentul vanului, al însingurării. M. duțescu a descoperit o formulă prin care să decupeze concretul, din prezent și din trecut, și să recompună din el, ca printr-un colaj cu minim de mijloace, cea mai relevantă narațiune despre sine, despre propria situare, despre pierderi violente și recuperări. E o carte cu o structură pronunțat narativă, un lung poem care se construiește din alăturarea unor lamele de timp, a unor experiențe recuperate din cotidian, din banal, dar care sînt de fiecare dată formatoare, revelatoare, intime, de fapt.

„nu Alice

nu scriu poeme de criză

chiar noi ăștia suntem un poem live

un readymade

r_urban marginal plm…“

Ion Buzu – 3 ml de Konfidor

Ion Buzu e un poet basarabean și a debutat anul trecut cu un volum prin subsolurile căruia se declanșează electroșocuri! 3 ml de Konfidor (Editura Casa de pariuri literare) e cronica unui prezent precar, eventual cu job la corporația plătitoare cu doi dolari pe oră și cu o viață paralelă, populată de fantomele marilor poeți, desigur, contestatari. Am impresia că cea mai virală poezie a lui e Jaluzele, poem-emanație directă a menghinei corporatiste, care stoarce texte de copywriting de la un băiat dus cu gîndul numai la poeții mari:

Noul meu serviciu constă în a scrie

45 de texte de 300 de cuvinte,

scriu doar despre jaluzele, nimic mai mult, asta a fost înțelegerea,

ceva despre care nu-i nimic de scris,

de parcă aș scoate 45 de căni cu apă dintr-o căldare goală,

trebuia să scuip mai întîi ca să apară ceva lichid,

să scuip 45 de căni.

Sunt plătit cu 5 bănuți pe cuvînt,

John Fante era plătit cu 1 cent pe cuvînt pentru proză

și 10 cenți pentru poezie.

Eu nu scriu nici proză și nici poezie,

scriu despre jaluzele, 45 de texte,

învăț lecția finală a inutilității,

nimeni nu va citi aceste texte,

dar vor plasa un site pe un loc superior într-o căutare pe Google.

Sunt la al 30-lea text și căldarea e golită,

gura uscată, dau să scuip într-o cană

și nimic, am ajuns și eu

o mașinărie a textelor de 15 lei despre jaluzele,

o mașinărie a absurdului,

Camus și Cioran m-ar bate prietenește pe umăr fiind mîndri de mine,

am înțeles lecția finală a inutilității.

Am scris despre jaluzele de care se folosesc filosofii,

din bambus pentru stare zen,

din lemn pentru stare de sălbăticie,

din metal pentru stare de închisoare;

jucătorii de poker online folosesc jaluzele cu telecomandă că-s leneși, prea leneși

pentru a le regla cu propria mîna,

cît despre poeți, ei se îmbată, vomită, rag și aruncă blesteme la cer

și nimeni nu are nici o idee fiindcă jaluzelele le sunt mereu trase.

Poezia lui are un amestec de candoare și duritate,  de luciditate și  joacă,  de umor și treburi serioase,  de-ale maturizării. Una aspră, expusă, precoce.  Și mai are un fel de contestare în stare pură, făcută cu toată inima de un idealist periferic, pe care nu dă doi lei sistemul. Fitile în oasele mele e ultimul poem, terminat așa:

Oamenii mei îmi vor folosi corpul pentru a arunca în aer clădirile

În care cu toții ne-am văzut anii împușcați în cap.

Dacă o să luați cartea, o să vedeți la ce se referă și Konfidorul, n-aș vrea să vă stric bucuria!

Dmitri Miticov – Dmitri: uite viața

Dmitri: uite viața, volumul pe care Dmitri Miticov l-a publicat în 2012 la Casa de Editură Max Blecher mi se pare cartea asumării complete a unui mod de a concepe poezia care, în forma ei cea mai personală, ia o expresie aproape aseptică, exterioară.  Golită de patos și de gesticulația crizei, poezia lui rămîne marcată doar de golul pe care niciun vers de lumea asta nu-l poate rupe. Dmitri Miticov scrie, ca și m.duțescu, despre tată, despre un centru dispărut care reordonează totul, inclusiv cuvintele. Emoțiile, instrumentarul afectiv pe care îl activăm pentru a integra pierderea, trauma sînt deconstruite și contemplate de la distanță, ca într-un laborator. Subiectul, viața puternic reactivă, pînă la urmă, e fișat în versuri minate de absurd, de limitele ironiei care sînt, de fapt, limite ale sensului. Poezia lui e de o originalitate frapantă – de la ritmul sacadat care punctează sarcasmul, necrozarea limbajului post-traumă, la vocea modulată să exprime cît mai auster, dar şi cît mai onest  cu putință propria criză, propria limitare:

Dacă e să găsesc ceva despre care

pot spune astăzi cu mîna pe inimă

că am tot profitat, atunci am profitat

din plin de vederea periferică. Și

chiar dacă o să mă urăsc pentru asta

cîndva, se impune metafora vieții

și a locurilor în care ajungem

să ne purtăm ca pe terenul sintetic:

ridicăm capul și vedem inși care se

demarcă. Dar pentru mine spectacolul

parcă mai repede vine din ce strînge

în colțul ochilor scepticismul sever:

Unghia s-a julit de bordură prin șlapi.

Becul cu senzor a făcut pe nebunul.

Fără ochelari, o reclamă s-a redus

la două buline care se dilatau.

Nu te însufleți, restrînge totul la

o enumerare austeră. Oricît

te-ai munci să dezvolți, iscusit și pedant,

va exista cîndva un soft programat să

facă poezie mai frumoasa decît

tot ce-ai scris vreodată.

Cristina Ispas – Rezervația

Cartea Cristinei Ispas,  rezervaţia (Casa de pariuri literare), îţi lasă senzaţia de lume cunoscută, în care intri lejer, convins c-o să te simţi bine. Descoperi apoi nişte margini riscante, acoperite de vorbăria personajelor ei („prietenii“, „grupul de suport“) care îşi plimbă neliniştile  (înregistrate oblic, indirect) prin locuri familiare: terase, subsoluri, baruri şi locuri de oprire, de week end. Cristina Ispas înregistrează scene aproape ca într-un film mut, scurt-metraje aparent comune, aparent tocite de experienţa cotidianului, dar care, în poemele ei, se organizează în suite puternice, cu o forţă care dizlocă fără să ştii de unde şi cînd s-a acumulat:

„grupul iese în faţa clădirii îşi aprinde ţigările

vorbeşte la telefon

cerul e acoperit de puncte negre

în curînd ţigările se sting sub pantofi

în mîini apar sticle de apă covrigi

brichete care ajung în alte mîini

un rîs iese frînt dintr-un trup apoi din altul

de umeri sînt poate atîrnate genţi

la gît sînt poate înfăşurate fulare

de la un timp cîţiva continuă să urmărească punctele negre

care se deplasează încet spre stînga

cîţiva încep deja să uite

cîţiva înnebunesc

emoţia pur şi simplu emoţia n-a fost niciodată

un bun detectiv“.

E poezia unor observaţii de reglaj fin, o poezie pe care aş lega-o de practica unor  exerciţii de privire, de atenţie, pe care ar merita să ni le însuşim cu toţii, poeţi şi nepoeţi. Lumea îşi deschide altfel de emiţători, iar înţelegerea apare din puţin, din desfăşurarea tăcută, reţinută a exteriorului:

Urmărim o vreme picăturile care atîţă pămîntul încins

mai sus caisele din grădina vecinei, care freamătă de lumină,

şi mai sus, la norii negri care se învălmăşesc spre oraş,

rămîn din nou singură

în cîteva ore, soarele arde ca şi cum nimic

numai merele continua să cadă, în vîrtej de frunzuliţe

o mulţime de părinţi şi copii se întorc pe stradă

de la grădiniţă

şi copiii îmi par supermici

şi manevrabili

Nu i-am inclus în mica mea listă cu propuneri pe poeții cu o notorietate mai mare sau cu o mai bună distribuție a cărților. L-am înclus pe V. Leac, chiar dacă e un poet consacrat și mult mai cunoscut decît ceilalți patru, pentru că e mai greu să ajungi la cărțile lui și la ultimul volum în special. În general, cu puține excepții,  poți să bați librăriile bine mersi căutînd cărțile astea subțiri și nervoase,  fără niciun folos. Bine că există comanda pe net. Tocmai pentru că nu se văd pe nicăieri, aş zice să ne  recomandăm noi între noi  poeți și poete noi, din ce mai știe fiecare. Nu am mai găsit sau e foarte posibil să fi ratat alte volume ale poetelor, în afară de rezervaţia Cristinei Ispas și aici vorbesc de cărți recente, scoase în 2012, 2013 sau anul ăsta. Dacă le știți, dați-mi un semn și continuăm discuția!

Sursa imaginii principale, aici.