Nu zice nimeni că e uşor să scrii, nici să ai tot timpul din  lume. Nici să naşti nu e tocmai floare la ureche, aşa zic femeile care au făcut-o. Cum e atunci să vrei să scrii când timpul tău curge către altcineva, iar corpul ţi-e epuizat? Ce se întîmplă cînd nu mai dormi, cînd nu mai mănînci, cînd ce e în jurul tău pare brusc din cu totul altă lume?

Le-am întrebat pe patru scriitoare cum e să vrei să scrii şi să ai şi copii. Le-am rugat să povestească cum a fost după ce au născut, dacă au trăit cu presiunea rolurilor-standard, dacă le-a ajutat cineva, dacă le-a fost greu, dacă au simţit că e  prea mult. Patru scriitoare cunoscute, apreciate, deloc convenţionale au scris despre asta. Despre o aventură care de multe ori se petrece  între patru pereţi, două inimi şi mereu  prea puţin timp.

Ştefania Mihalache

Ca să fiu cât mai concretă, însăși scrierea acestui text e condiţionată de somnul de după-amiază al fetiței mele Antonia în vârstă de 1 an și 3 luni, și de faptul că Eric, băiețelul meu de aproape 3 ani, este la grădinița. Dupa cum se vede si remarcă toată lumea, diferență mică între ei. Cred că într-un fel încă nu am terminat de procesat marile schimbările care s-au petrecut în viața mea de când au venit ei, și s-ar putea să nu termin de înțeles niciodată.

Legat de relația cu scrisul, ea s-a modificat mai degrabă din cauza schimbărilor dinăuntrul meu, decât din cauzele exterioare – oboseala, lipsa de timp, faptul că ziua nu-ți mai aparține deplin. Condiționările exterioare sunt și ele provocări reale, mai ales că nu am ajutor decât din partea soțului meu. Dar cel mai important cred că e faptul că – și acum știu că vorbesc din interiorul unui limbaj pe care numai cele cu experiența maternității îl pot înțelege – odată ce ai devenit mamă nu îți mai aparții ca înainte. Nu pot vorbi decât în aproximări, dar cred că pur și simplu te oglindești altfel în tine însăți, iar obsesiile de altădată capătă altă pondere și alt contur. Urgența cu care aceste excavații interioare te făceau să te apuci de scris, nu mai este chiar o urgență. Înainte te aruncai cu superbie în a crede sau a declama că literatura e mai importantă decât viața, adică esteticul avea prevalență. Acum…diferența dintre viață și literatură se simte altfel. Există o redimensionare. Mie una mi s-a deschis mental o dimensiune în care din când în când bate un suflu uriaș care știu că vine dinspre viața însăși, și care mă învață s-o respect cum  n-am facut-o înainte. Dacă viața bate literatura, și în mod clar o bate, eu încă n-am reușit să-mi deslușesc cum poate răspunde literatura la chestia asta. Sau cum ar putea răspunde literatura mea. Și asta trebuie să aflu.

Din exterior, din punctul de vedere al percepției sociale, cred că ceea ce am scris mai sus ar putea să stea ca dovadă a ceea ce se spune uneori despre o femeie care devine mamă : a făcut copii, și s-a cam terminat cu ceea ce făcea înainte. Evenimentul maternității este mereu asociat cu o schimbare a femeii, este o linie clară de demarcație între ce a fost și ce este. Dar, în vreme ce schimbarea ei este cu adevărat uriașă, felul în care societatea traduce semnele acestei schimbări este reductiv și simplist. M-am simțit de multe ori de ca și cum aș fi fost pusă într-o cameră goală de unde nimeni nu mai așteaptă nimic de la mine. Ca și cum aș fi trecut într-o stare de disoluție materială de unde eu îi pot vedea pe toți, dar ei nu mă pot vedea și nici auzi. Și asta este frustrant, în condițiile în care, ca mamă, cu toate bucuriile pe care le ai, ești déjà pe nisipuri mișcătoare.

Simona Popescu

Foto: Aurora Kiraly

Secvență cu trandafiraș

Multă vreme nu mi-am dorit să am copii, nu mă imaginam mamă, poate pentru că eram în ochii mei și ai celor din jur eu însămi un fel de copil – dependent și neputincios și cu capul în nori și tot timpul cu gîndul la joacă (joaca mea erau scrisul și cititul). Apoi, nu mă imaginam certînd un copil sau pierzînd vremea cu observații și lecții de morală și chestii din astea absolut străine de mine.

După ce am împlinit 30 de ani, m-a apucat așa… un fel de obsesie: nu-mi doream nimic altceva decît să am un copil, iar el nu venea. Ca în basme, m-am gîndit că poate trebuie să fac un sacrificiu pentru asta, așa că mi-am zis că-mi dau scrisul doar ca să am un copil, așa cum Mica Sirenă își dădea vocea cu care cînta frumos pentru o pereche de picioare.

La 34 de ani am rămas însărcinată. Mi-a fost rău luni de zile (nu doar primele 2 luni). Nu m-am plîns. Dacă într-o zi întîrzia răul, intram într-o cumplită panică (pierdusem deja două sarcini, știam că răul e garanția binelui aici!). Am mîncat în neștire de toate, nu pentru că-mi era poftă (nu mi-a fost niciodată poftă, cum se zice despre gravide), ci pentru ca să fiu sigură că n-o să moară copilul, că are de toate. Așa că nu mi-a păsat că devenisem cît o balenă. Eram foarte caraghioasă așa rotundă, în toate fotografiile cu zîmbetul pe buze (cred că sînt singurele fotografii din viața mea în care nu zîmbesc silit). Senzația că ești doi, că ai două inimi în tine e ceva despre care merită scris cîndva, pe îndelete.

Pe 15 martie 1999 venea pe lume Alexandra, cel mai frumos copil din lume, bebeluș roz, cu ochi uriași, albaștri, și cu un puf de aur pe cap, ca-n povești. Spre deosebire de ceilalți nou-născuți, ea era foarte agitată și, de cîte ori mergeam, cu celelalte mame, să hrănim odraslele, primeam în brațe un prunc zbierînd ca din gură de șarpe. Ei îi era foame, dar eu nu aveam lapte (născusem prin cezariană). Asistentele mi-au spus să nu mai vin, că sînt inutilă, că mai rău fac, să stau mai bine în patul meu, că se ocupă ele de copil. Cred că asta mi-a provocat un șoc, ideea că sînt inutilă. N-am vrut să ascult, cum să nu-mi vizitez copilul? Mergeam și eu mereu cu celelalte mame, chiar dacă nu aveam nici un rost, mă trezeam cu noaptea în cap, ca ele, stăteam trează pînă la miezul nopții, mă adăugam și eu grupului, eram rățușca cea urîtă. Sala de alăptat era ceva de-un comic total, dar eu nu aveam simțul umorului, nu vedeam decît grotescul situației. Spitalul mi s-a părut, din toate punctele de vedere, Infernul pe pămînt, cu Cerberiţele alea feminine care stăteau cu gura deschisă non stop, înfometate după bani. Cinice, tehnice, fără un strop de generozitate umană. Cred că am făcut un fel de depresie în săpămîna aia, de la atmosfera din spital, de la… grotesc.

Aveam un halat cu glugă, îmi trăgeam gluga peste cap și plîngeam. O asistentă de noapte, mai milostivă, îmi făcea niște injecții de calmare. Nu i-am văzut niciodată fața. Cînd venea Bogdan, era ca o vizită de pe altă planetă. Ar fi multe de povestit din spital: despre impersonalizare, despre ștergerea identității, despre cum e să fii doar carcasă. Nu m-am plîns niciodată doctorului meu, care n-avea nici o treabă cu bolgiile de la etajul inferior. Pot să spun doar că în ultima zi de spital am aflat că era acolo și o psiholoagă. Tare mi-ar fi prins bine să fi știut de la bun început, să fi venit măcar o singură dată la mine. I-am spus, înainte să ies din spital, că, dacă nu mai vreau să am încă un copil, asta e sigur din cauza lor, a micului Infern, ceea ce speram s-o pună pe gînduri. Dacă aș fi fost o scriitoare realistă, pe direcția socială sau mai știu eu cum, mi-ar fi ieșit, doar din relatare, o bună proză mizerabilisimă, un deliciu pentru cititorul din Vest, de par examplu (din care, eventual, s-ar fi putu face un scenariu de film numai bun pentru export).

Copilul era frumos, mirosea a lapte și miere și nucă. Un trandafiraș. Înfometat. După externare, în drum spre casă, am fost uluită cît de repede au reușit să reasfalteze Magheru. Bucureștiul mi s-a părut neverosimil de frumos. Totul era doar un efect de… dezalienare. În prima noapte a stat cu mine prietena mea, Feli, eu și Bogdan eram complet depășiți. Mama lui nu era în țară, mama mea tocmai își rupsese mîna. Dar nu suportam, oricum, pe nimeni în jur. Ploua cu sfaturi prin telefon, eram foarte obosită, telefonul era dușmanul meu personal. Cînd a venit asistenta care se ocupa de noi acasă m-a găsit plîngînd, ditamai femeia, mamă bătrîioară la cei 34 de ani ai mei. Mi-a făcut un carnet, mi-a scris o listă cu ce am de făcut, cum trebuie să cîntăresc copilul și tot așa. Era foarte sigură pe ea, era un bun comandant, iar eu gata să fiu un bun soldat. Eram atît de obosită, că momentul de maximă irealitate era băutul ceaiului – de chimen – la ora 10, pe balconașul însorit care dădea în scuarul Pitar Moș. Ce frumoasă era lumea, ce activi oamenii, ce verzi frunzele castanilor. Tot ce era real mi se părea ca-n vis.

Apoi timpul a trecut, cu de toate. Vorba românului: copil mic, griji mici, copil mare, griji mari! Dar despre ele, grijile, și despre ele, bucuriile – altădată.

Adina Rosetti


Atunci cînd am aflat ca sînt însărcinată cu Clara, primul meu gînd a fost: ce bine, în sfîrșit voi sta acasă și voi avea timp să scriu! Aveam 25 de ani și habar n-aveam ce înseamnă să ai un copil… Știam doar că am nevoie de timp ca să mă regăsesc și să încep un drum de care mai întîi îmi fusese prea frică să mă apropii, apoi mă trezisem prinsă într-un soi de vîltoare a unei vieți destul de conformiste din care nu știam cum să mă opresc.

Așa că domnișoara Clara a sosit pe lume la fix ca să-mi deschidă un drum cu totul nou, un soi de cărare galbenă, presărată cu peripeții și greutăți, dar care îmi promitea la capătul ei, să mă ducă direct în Orașul lui Oz, acolo unde se împlinesc toate dorințele. Merg de atunci pe cărarea asta și, deși uneori drumul devine îngrozitor de anevoios, știu ca totul e așa cum trebuie sa fie: sunt o mamă care scrie, asta-i cărarea mea și n-are nici o importanță ca Orașul Smaraldelor nu-i decît o iluzie frumoasă. Primele șase luni, Clara a fost cel mai cuminte bebeluș din lume, astfel încît mi-am petrecut ore întregi citind pe bancă în parc, cu ea alături dormind în cărucior (cred că în perioada aia am citit cel mai mult din viața mea) și scriind tot soiul de încercări (mă apucasem de vreo 3-4 romane…). Culmea e că aveam atît de mult timp, încît mai reușeam să văd și filme, între sesiunile de alăptare sau pregătit biberoane! Țin minte că mi-a luat cam o săptămînă să văd “La strada” lui Fellini, în mini-episoade de cîte un sfert de oră, dar am reușit!

După ce Clara a împlinit un an și mi-am găsit un job la o revistă, lucrurile s-au complicat. Scrisul s-a dus pe apa sîmbetei, filmele la fel… Mă simțeam incredibil de frustrată că-mi petrec 8 ore pe zi intr-un birou, în timp ce copilul meu stă cu o bonă și peste tot ce începusem să scriu se așternea praful. Am continuat vreo doi ani să scriu în weekenduri, pe furate, atunci cînd Clara era la bunici. Scriam la “Deadline” și simțeam că lucrurile nu duc nicaieri, că nu voi fi niciodată în stare să termin o carte în ritmul ăsta. De abia reușeam să încheg ceva, că venea duminica seara, Clara se întorcea mai veselă ca niciodată, iar luni dimineata trebuia să fiu la serviciu. La un moment dat, în toamna lui 2009, mi-am luat un concediu de 3 luni de la serviciu și am plecat la Provița, acolo unde părinții mei au o căsuță de vacanță, să termin cartea. A fost o eliberare uriașă, umbrită însă de o permanentă vinovăție că sînt departe de fetița mea.

Acum am doi copii și lucrurile sînt și mai complicate, m-am rătăcit puțin de la cărarea mea galbenă, dar sper s-o regăsesc în curînd…

 

Elena Vlădăreanu

Iniţial, acest text a fi trebuit să arate aşa, la recomandarea lui R.

Viaţa mea nu s-a schimbat foarte mult de când am născut. Adevărul este însă că momentan nu am timp să răspund solicitării tale şi nici peste câţiva ani nu cred că o să am, aşa cum nu mai am timp să citesc, să scriu şi nici să fac altceva.

Dar eu nu am atât umor cât are R. şi sunt mai interesată să explic, să scriu, pentru că vreau mereu să-mi salvez amintirile.

După ce am născut nu m-am gândit la scris, iar de citit mai apucam câteva pagini cât dormea Eva. Nu m-am gândit la scris câteva luni bune, mai exact din septembrie până în decembrie, deşi nu ţin minte să mă fi gândit prea mult nici în timpul sarcinii. Aşadar în decembrie colegii şi prietenii mei buni, Adela şi Matei, m-au chemat la radio, să vorbim. Era o ediţie specială, se apropiau Sărbătorile, aşa că presupun că am vorbit despre mine. Şi la un moment dat Adela întreabă: şi o să scrii despre experienţa maternităţii? Vă spun sincer că până atunci nu-mi trecuse prin cap asta deşi cumva tot timpul există pitită această variantă, de a scrie despre ceva ce ţi se întâmplă, cu atât mai mult cu cât e o experienţă care îţi schimbă viaţa. Ei, bine, primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi amintesc de cărţile recent citite despre naştere-copil mic-gângureli ale scriitorilor bărbaţi. Şi am zis că îi privesc cu ironie blabla. De fapt, nu-mi mai amintesc ce am spus dar ştiu sigur că în capul meu erau acele cărţi frumoase, dar pe care dintr-o dată le-am simţit inutile  şi – hai, aruncaţi cu roşii! – respingătoare. „Dar ce, ei nu au dreptul?” parcă m-a întrebat atunci Adela. Şi eu am spus că nu e vorba despre asta, despre a avea dreptul. Ce aveam eu atunci în minte era: sigur, un tătic are timp să scrie. Are timp. O mămică, chiar dacă ar avea infinit mai multe motive să pună mâna să scrie, nu are cum s-o facă. Nu are timp. Când va avea timp, va fi deja un pic cam târziu, înţelegeţi ce vreau să spun.

 

Există acele momente unice în care scrisul devine urgent, momente pe care e bine să nu le ratezi. Ei, eu am ratat o groază de astfel de momente şi, chiar dacă am adunat o grămadă de notiţe şi cuvinte, ele îmi par acum inutile şi stranii. Mă gândesc totuşi la un text ciudat, despre mine, pentru că eu am scris întotdeauna despre mine. Cred că a venit momentul să recunosc asta deşi ani de zile am încercat să mă conving pe mine şi să îi conving şi pe alţii că de fapt scriu despre o persoană inventată. Aşadar mă gândesc la un text-instalaţie, pentru că aşa sunt şi eu acum, o instalaţie.

Toate fotografiile sînt din arhivele personale ale autoarelor și nu pot fi preluate fără permisiunea lor.

8 comentarii
  1. AvatarMihaela

    Sunteți minunate! Să fiți sănătoase și să vă bucurați de copiii voștri! Știu cum e cu ”ciugulitul” din cărți, de lafilme, cu încercările de a scrie, de a relua ideea care a rămas în aer, cu speranța că, în curând, vă veți regăsi tihna de a oferi celorlați (și prin scris) o parte din sufletul vostru minunat. Vă doresc să treceți prin toate cu zâmbetul pe buze.

    Reply
  2. Pingback: „Pentru mine a fost dintotdeauna clar că nu mă voi căsători cu un scriitor.” – Interviu cu Sofi Oksanen | Radio GRADO

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *