Sfîntu Gheorghe este un orăşel de 65,000 de locuitori, dar dragostea acestora pentru teatru uneori nu o întâlneşti nici într-o metropolă. Ajunsă la a doua ediţie, Bienala Reflex a făcut deja din Sfîntu Gheorghe unul dintre cele mai importante centre teatrale din ţară, un punct de referinţă nu numai pentru festivalurile de gen, ci şi pentru ce înseamnă să ştii să cultivi un public de teatru. Între 16 şi 30 martie, Sfîntu Gheorghe a fost trezit la viaţă de teatru, într-un ritm de vis pentru un iubitor de astfel de evenimente: în medie două spectacole pe zi, atât de la noi, cât şi din alte ţări (Ungaria, Germania, Egipt, Polonia, Lituania).
Pentru bookaholicii noştri, o să prezint în rândurile ce urmează câteva spectacole dintre cele prezente în festival şi raportul lor cu textul literar de origine.
Din punctul meu de vedere, două au fost piesele de rezistenţă (din teatrul din România): spectacolul lui Andrei Şerban, „Hedda Gabler” (după Ibsen), al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, şi „Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi” (r. Victor Ioan Frunză), Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely”, Timişoara.
Ibsen este unul dintre cei mai neglijaţi dramaturgi în teatrul românesc contemporan. Şi e de înţeles. Piesele sale au o încărcătură profundă şi sunt dificil de „tradus” în limbaj modern. Dar Andrei Şerban a reuşit să aducă în contemporaneitate un teatru de idei, filosofic, şi să-l facă viabil într-o lume în care puţini mai sunt dispuşi să-şi pună „mari întrebări”. Hedda Gabler (interpretată de Imola Kezdi) este unul dintre puţinele roluri feminine consistente şi profunde din repertoriul teatral, iar Andrei Şerban face din ea o eroină cu care îţi este imposibil să nu empatizezi la un anumit nivel. Nici nu este greu: Andrei Şerban concepe celelalte personaje ca pe nişte caricaturi, care într-un fel îi justifică comportamentul ce, în alt context, ar fi părut cu adevărat detestabil. Până şi pe Bogdán Zsolt, în rolul soţului Heddei, îl pune să fie un bufon, un Bogdán Zsolt de nerecunoscut dacă l-aţi văzut în Strigăte şi şoapte (tot al lui Andrei Şerban), pentru care a şi luat un Uniter anul trecut.
„Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi” (şi ea câştigătoare a unui Uniter pentru Cel mai bun spectacol, în 2009) este o piesă scrisă de Tom Stoppard în 1967, care aduce în prim-plan două personaje cărora probabil nu le-am dat niciodată atenţie: foştii colegi de şcoală ai lui Hamlet, care nu au alt rol decât de a-l „distra” pe prinţ şi apoi de a fi mesagerii lui Claudius pentru regele Angliei, purtând cu ei o scrisoare care le va aduce moartea.
Astfel, povestea lui Hamlet ne este înfăţişată din perspectiva confuză a unor personaje ce simt că istoria a trecut pe lângă ei fără ca ei să ştie cu adevărat ce se întâmplă. Victor Ioan Frunză şi-a asumat o misiune dificilă, de a pune în scenă o piesă care deconstruieşte perspectiva înrădăcinată nu numai asupra personajului Hamlet, ci şi asupra modului în care privim ideea de canon: istoria şi evoluţia lucrurilor apar altfel atunci când nu le mai auzim de la vocea oficială, ci de la personajele minore. Aşa cum în „Hamlet”-ul lui László Bocsárdi povestea e lăsată să fie transmisă generaţiilor viitoare prin ochii groparilor, adică dintr-o perspectivă inevitabil deformată, aşa în „Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi” povestea cade pe seama celor doi mesageri. Şi ce aflăm de la ei?
Spectacolul ne pune în faţa unor surprinzătoare dileme existenţiale: cei doi îşi pun întrebări legate de destin, de liber arbitru, de şansă (cei doi actori dau cu banul, Rosencrantz pariind mereu pe cap şi câştigând mereu) şi, nu în ultimul rând, de cât de reale sunt lucrurile care ne sunt livrate ca fiind reale. Spectacolul lui Frunză este un teatru în teatru în teatru: Rosencrantz şi Guildenstern, suspendaţi parcă într-un limb purgatorial, asistă la reprezentaţii ale unor tragedieni care pun în scenă chiar momente din „Hamlet”, şi, deşi se recunosc în ele, nu pot garanta realitatea lor. Mai tragic poate şi decât „Hamlet”-ul original, în care personajele înţeleg care le este destinul, în „Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi”, cei doi nu înţeleg nicio clipă ce li se întâmplă, de ce li se întâmplă aşa, având îndoieli atât asupra realităţii vieţii, cât şi a morţii. Personaje tragice nu pentru că destinul le-a atribuit un drum dificil, ci pentru că le-a scos în afara vieţii şi a morţii.
Din spectacolele din afară, „Persona. Marilyn” (r. Krystian Lupa), al Teatr Dramatyczny Varşovia, a fost printre cele mai aşteptate şi controversate. Bazat în parte pe jurnalul lui Marilyn Monroe, dar cu precădere pe improvaţiile din timpul repetiţiilor, pe identificarea cât se poate de fidelă a actorului cu personajul jucat, spectacolul a adus pe scenă un gen de teatru practic inexistent la noi – acela care împinge până la contopirea aproape totală a graniţelor realităţii şi ale actoriei. Un spectacol în care Sandra Korzeniak s-a identificat cu Marilyn în asemenea măsură în care Marilyn însăşi se identificase cu Grushenka din „Fraţii Karamazov”.
„Korijolánusz” (r. Polgár Csaba), Compania HOPPart, Budapesta, şi „Regele Ioan” (după Friedrich Dürrenmatt), Teatrul Orkény István, Budapesta, au fost cele mai accentuate politic şi social spectacole din acest festival. Shakespeare a devenit un pretext pentru a striga despre neregulile din societatea contemporană, despre felul în care democraţia este batjocorită şi cum omul este tratat cu cel mai profund dispreţ. Un Shakespeare total adaptat vremurilor noastre.
La capitolul Shakespeare, mai trebuie menţionate „Neguţătorul din Veneţia” (r. László Bocsárdi), Teatrul Tamási Áron, Sfîntu Gheorghe, „Othello şi prea iubita lui Desdemona” (r. Mihai Măniuţiu), Teatrul de Mişcare Studio M, Sfîntu Gheorghe, „Hamlet” (r. Oskaras Koršunovas), Teatrul Oskaras Koršunovas, Vilnius.
În „Neguţătorul din Veneţia”, Bocsárdi transpune problema nu atât a evreului versus ceilalţi, cât ideea de Celălalt, oricine ar fi cel care ocupă această poziţie ingrată. Mesajul este unul al toleranţei, căci pericolul derapajelor este prezent în fiecare epocă.
„Othello şi prea iubita lui Desdemona” este un spectacol de teatru-dans, intens, pe un ritm extrem de alert, în care violenţa este şi ea transfigurată estetic. Un spectacol bazat mai puţin pe text şi mai mult pe mişcare, şi poate cu atât mai intens şi mai potrivit, căci tot ceea ce înseamnă această piesă, gelozie, furie, nesiguranţă, este exprimat mult mai profund prin limbajul corporal.
„Hamlet”-ul lui Koršunovas este o reinterpretare mai mult decât postmodernă a piesei lui Shakespeare: Horaţiu apare sub forma unui clovn (sugerând clar lipsa totală de speranţă şi extrema ironie legată de cine sunt cei care rămân să rescrie istoria), Ofelia este gravidă, iar Rosencrantz şi Guildenstern sunt homosexuali. În plus, celebrul monolog „a fi sau a nu fi” apare de două ori, dar nu mai rămâne întrebarea esenţială. Ceea ce contează este întrebarea „cine eşti?” – teatrul ca oglindă a firii.
„Azilul de noapte” (după Maxim Gorki), Teatrul Oskaras Koršunovas, Vilnius, cu aceeaşi echipă din „Hamlet”, ridică tot întrebări tot despre conştiinţa umană (în rusă, titlul înseamnă, de fapt, „în adâncuri”, Gorki ridicând aceeaşi întrebare pe care o regăsim şi în „Hamlet”, anume „ce este omul”?). Un spectacol care pune în scenă doar o pătrime din textul scriitorului rus şi se încheie cu fragmente de monologuri din „Hamlet”, rostite de Actor. Este şi un spectacol al improvaţiei, ca la un atelier actorii adaugă şi modifică părţi, lăsând interpretarea să decurgă spontan.
„Ca vâscul” (după romanul „Femeia nisipurilor” de Abe Kobo), în regia lui Péter Gemza, Teatrul de Mişcare Studio M, Sfîntu Gheorghe, este un spectacol de teatru-dans, din categoria teatrului filosofic. Vâscul, simbol al norocului, devine aici cu semn schimbat, un obiect al stagnării şi al monotoniei (pentru cei care nu ştiu subiectul romanului: un tânăr cercetător, pasionat de insecte, ajunge într-o zonă deşertică, unde rămâne captiv într-o comunitate care nu îl mai lasă să plece, folosindu-l ca mână de lucru). Dorinţa de evadare şi de libertate îşi pierde şi ea din intensitate şi, atunci când chiar se poate îndeplini, nu mai există disponibilitatea sufletească.
Spectacole pe care, atunci când vin în Bucureşti sau când sunteţi voi în oraşele unde se joacă, nu ar trebui să le rataţi.
foto: reflexfest.ro
