
Citeam deunăzi despre comitetul unei ligi literare responsabil cu etichetarea corectă a caracteristicilor auctoriale, lucru care m-a amuzat teribil. Pe masură ce citeam, se deschidea din ce în ce mai larg robinetul cu amintiri din literatura de școală generală și liceu și începeau să băltească în jurul meu liricul eminescian, peisajul coșbucian, anticalofilismul arghezian, ploaia bacoviană, filosofia blagiană, erosul stănescian, sentimentul minulescian, absurdul ionescian, epicul păunescian și pamfletul caragialesc.
Și pentru că tot am zis epic, să nu uitam nici de coordonata cosmică, lovită cu leuca smulsă din gardul limbajului de lemn: universul (liric sau poetic), inspiră… și!: arghezian, bacovian, blagian, coșbucian, eminescian, minulescian, păunescian, sadovenian, voiculescian… expiră. După preferințe, universul se poate înlocui cu ars poetica. Sau simbolistica. Sau imagistica.
Pocnit de o disperare cioraniană, te întrebi în primul rând de ce literatura română nu a dat naștere unor elemente mai distinctive și caracterizabile eponimic decât un univers liric, o ploaie și o formă de satiră, iar în al doilea rând de ce limba română nu e mai flexibilă (sau de ce nu avem și noi un comitet de reglementare a adjectivelor) încât să ne putem permite aprecieri de genul simbolismul crengian sau speculația pavelcoruțească.
Literatura universală ne-a oferit o paletă plină de culori mai puțin existente în curcubeul nostru lingvistic: un personaj brechtian, de un romantism byronian, într-un decor kafkaesc și o situație de un dramatism dantesc, finalizată cu un deznodamânt sadic.
O experiență proustiană e simplist transformată în “gustul copilăriei”. Atmosfera dickensiană e disipată în cea victoriană, iar un win ori fail, scuzați refuzul de a le traduce, sunt epice, când ar putea fi cât se poate de homerice.
Iar dacă scriitorii-adjectiv sunt mai puțini, personajele derivabile în adjective sunt cu miile, dar în limba română mai deloc utilizate.
Nu spunem despre un individ ca e falstafian (ci cel mult jovial ca Moș Crăciun), proporțiile gargantuești sunt uriașe, iar un tip herculean e pur și simplu forțos ori puternic ca un taur, pe când greucean, în loc să însemne același lucru, s-a transformat în limbajul popular în termen care exprimă dificultatea – subiectele la BAC au fost cam greuceanu.
Un ospăț sardanapalic e doar un bairam, cațavencul a ajuns nume de revistă, când ar fi trebuit să înlocuiască în DEX definiția politicianului (cumva combinată cu machiavelicul).
Până și înjurătura s-o f*ți pe mă-ta, atât de oedipiană în esență, a fost pervertită de la katharsis la ocară.
În liceu am avut o profesoară fefelegiană în aspect (jur că îi mai lipsea doar calul) și mereu m-am întrebat de ce nu se folosesc mai des asemenea adjective complete: un moment moromețian, un politician dandanac, o gelozie othelică / otheliană?, o snoavă păcalică, o deducție sherlockiană, o dimensiune terentică (termen specializat [sic!]) și o înțelepciune yodaică.
Un țăran sărac dar isteț ar putea fi caracterizat drept prepeleac, un profesor de care îți amintești cu drag ar putea fi trandafiriu, pe când unul rigid, de școală veche, ar putea fi rostoganic. O viață de parvenire ar putea să fie scatie sau păturică, un zgârcit – hagitudosian, iar o relație dintre un batrân bogat și o fată tânără – pascalopolică.
Și acum, că stau să mă gândesc, Harap Alb ar putea să însemne, lipsit de fondul poveștii și ținându-ne doar de formă, orice băiețaș de cartier mai colorat care se plimbă zi și noapte, fie ploaie, fie vânt, îmbrăcat în alb imaculat :).
Nu am reușit totuși să fac un adjectiv potrivit (rigidă limbă avem…) pentru copilul răsfățat, scandalagiu și enervant, croit pe arhetipul domnului Goe, poate mă ajutați voi… Și dacă înlocuim copilul cu un cățel, avem oare o potaie… bubică?
Am avea şi noi, dar mai puţine: caragialesc, bacovian, ba poate şi arghezian…