De la înălţime viaţa se vede altfel. La alte dimensiuni. În alte culori şi forme. Poveste despre tragediile unei familii, despre război şi pace, despre copilărie şi trecerea spre maturitate, Secolul norilor îşi poartă cititorii la înălţime, invitându-i să privească de acolo un secol agitat ca un zbor cu tulburenţe. Istoria unui pilot care luptă în război se reface din amintirile fiului, care îi rescrie destinul. Iar aviaţia, pasiunea lui, dar şi pasiunea nebună a secolului XX – pe care Apollinaire îl anunţa drept “secolul norilor” –, are două feţe. Emanciparea pe care o aduce se plăteşte cu vieţi omeneşti.

 

Secolul norilor, de Philipe Forrest – fragment

Editura Nemira
Colecţia Babel
Traducere de Georgeta Cristian
Cartea a apărut cu sprijinul Institutului Francez din România
472 p.

În cele câteva săptămâni de dinaintea declaraţiei de război, se produce metamorfoza. Toate armatele europene îşi preschimbă în mare grabă avioanele din dotare în vederea desfăşurării misiunilor pentru care au fost prevăzute. Aşa încât, la izbucnirea conflictului, sunt îndeplinite toate condiţiile care fac din cer spaţiul de desfăşurare al unui nou câmp de bătaie unde, în patru ani, se vor experimenta toate formele imaginabile de război aerian. Căci de-atunci nu s-a inventat nimic cu adevărat nou, Omenirea mulţumindu- se să perfecţioneze, să aprofundeze intuiţiile distructive ale câtorva indivizi în uniformă, improvizând, graţie noilor resurse ale tehnicii şi cu o admirabilă ingeniozitate de a pune asta numai pe socoteala lor, o artă necunoscută de a folosi cerul şi de a-l anexa domeniului în care făcuse deja ravagii cea mai sistematică întreprindere de distrugere pe care Omenirea o cunoscuse până atunci. Maşina infernală a războiului a pornit. O logică malign răstoarnă toate valorile pe care le-a produs civilizaţia pentru a le pune în slujba celei mai înspăimântătoare dezlănţuiri a barbariei. Aviaţia este, mai întâi, destinată numai misiunilor de recunoaştere.

Dar, în timp ce se ocupă cu înregistrarea înaintării trupelor germane şi a mişcării forţelor care se îndreaptă spre Marne, lansează primele bombe asupra combatanţilor – dacă putem numi „bombe“ teribilele tije de metal, zise „săgeţelele Bon“, născocite de Clément Ader şi semănate din cer peste infanteria şi cavaleria adverse, beneficiind, zice-se, datorită propriei greutăţi, de o forţă suficientă de penetrare pentru a traversa de la un capăt la altul şi omul, şi calul său, această grea ploaie de săgeţi producând asupra primelor ei victime impresia că sunt abandonate, fără nicio putere de împotrivire, în faţa tirului unei întregi armate de arcaşi- fantomă reînviaţi din Bătălia de la Azincourt. Stăpânirea cerului de vine o miză esenţială, pe care şi-o dispută câţiva piloţi intraţi într-un fel de război paralel, plutind deasupra liniilor unde frontul se împotmoleşte în noroi. Astfel, în câteva luni, chiar câteva săptămâni, se constituie un nou teatru de operaţiuni, situat, în egală măsură, nicăieri, peste tot şi acolo unde se desfăşoară ucigătoare manevre imateriale, într-un decor de nori lipsit de consistenţă.

Numaidecât se naşte o nouă mitologie. Din aviatori, aceasta îi transformă într-un nou tip de cavaleri, provocându-se la duel pe cer, trebuind să descopere singuri regulile necunoscute ale unei coregrafii războinice care recomandă – după cum învaţă ei chiar atunci şi uneori pe pielea lor – să-ţi abordezi adversarul nu din faţă, ci apropiindu-te de el, pe deasupra, din spate, profitând de lumina orbitoare a soarelui, pentru a te năpusti asupra lui prin surprindere, strecurându-te în urma lui ca să-l prinzi în unghiul de tragere, aparatul astfel încolţit nemaiavând altă soluţie de salvare decât aceea care constă în a reuşi o figură oarecum acrobatică, virând, coborând în picaj, pentru a ieşi din ghearele urmăritorului, înfruntarea aeriană transformându-se numaidecât într-o luptă ciudată, a dogfight, cum se numeşte în engleză, în care câinii înaripaţi se muşcă de coadă pe cer până când unul dintre ei, cu partea din spate înşfăcată de fălcile celuilalt, cade în vrie şi flăcări înspre sol.

Aceiaşi piloţi care se întreceau în curaj pentru unificarea lumii, apropiind marile oraşe despărţite de mări, colaborează de-acum la sfârtecarea sângeroasă a pământului, înfruntându-se în apropiere de baloanele de observaţie suspendate deasupra marilor cusături cicatriciale pe care le fac pe pământ tranşeele din Champagne sau de altundeva. Totuşi, nu şi-au uitat complet panaşul de odinioară, fiind că îl arborează cu ostentaţie – siniştri Cyrano, patetici conţi de Guiche, bieţi Christian –, și-şi fac un motiv de fală din a trece drept ultimii aristocraţi ai unui război fără glorie, cultivând o reputaţie de băieţi răi şi de dandy, doar ei mai putându-şi permite asta când, dedesubtul lor, cei mai distinşi ofiţeri de infanterie putrezeau laolaltă cu oamenii lor în mizerie, gunoi şi vermină. Iar dacă panaşul acesta le sporeşte faima printre oameni, nu sunt sigur că o astfel de purtare chiar merită să fie lăudată, întreţinând iluzia că mai rămâne ceva eroism şi galanterie când te omori unul pe altul, cu condiţia să te afli la câţiva metri deasupra ororii.

Ei sunt Nungesser şi Guynemer, Richthofen ori Göring. Eroismul lor se măsoară în duşmani doborâţi a căror sinistră amintire decorează carlinga aparatului lor. Sunt mulţi alţii cărora Istoria nu le-a reţinut numele. La sfârşitul războiului, cu trei ani înainte de naşterea lui, sunt mai multe zeci de mii de piloţi care servesc în armata Franţei, Germaniei, Marii Britanii – fără să-i mai punem la socoteală pe italieni, irlandezi, americani şi pe toţi aventurierii de toate naţiile atraşi de înflăcărarea romantică a riscului. Căci, pe întreaga planetă, maşinăria cumplită s-a ambalat, zămislind o pletoră de aparate, în curând fără niciun folos, cerând tot ce trebuie de la oameni pentru a ajunge la comenzile lor, dar pe care demobilizarea îi va întoarce la o viaţă cu care nu prea vor mai şti ce să facă. Aceştia sunt eroii din primele romane ale lui Faulkner, cei din Sartoris sau din Soldier’s Pay, personaje de hârtie în cârca cărora pune războiul pe care el nu l-a trăit, el, scriitorul aspirant şi pilotul închipuit, trimis de Royal Air Force în taberele din Mississippi înainte chiar de a se instala cu adevărat la comenzile unui avion, dar fără a ezita să-şi construiască, bucată cu bucată, legenda cuvenită: defilând mândru pe străzile din Oxford, îmbrăcat într-o uniform de locotenent cu galoane cumpărate, simulând cu bastonul un fel de şchiopătat despre care lasă se se creadă că i se trage de la o rană de război, înflorind neobosit propriile minciuni până la a pretinde uneori că fusese doborât într-o misiune pe cerul Franţei, pe care, totuşi, nu l-a văzut niciodată, dând o asemenea consistenţă escrocheriei, încât nu e exclus să fi ajuns el însuşi s-o creadă, trezindu- se în toiul nopţii din coşmaruri în care credea că este doborât de aviaţia germană, de parcă, în sfârşit, duhul eroilor se împlântase în sufletul lui şi el era deopotrivă John Sartoris şi tânărul Bayard, amândoi morţi la comenzile aparatului pe care îl conduceau, unul ca pilot de vânătoare şi celălalt ca pilot de încercare, întrupând străvechiul şi melancolicul blestem care le distruge dinastia, sortind-o astfel unui sfârşit verosimil, şi aviaţia devenind simbolul unei moderne zeiţe Nemesis.

Aviatorii care au supravieţuit alcătuiesc cel mai exemplar contingent al „generaţiei pierdute“ – o expresie inventată de către un mecanic anonim din Paris şi pe care, traducând-o în engleză, Gertrude Stein şi Hemingway au făcut-o celebră, după cum bine ştim – tineri în mod spectacular sau misterios mutilaţi de experienţa prea timpurie a ororii şi dăruiţi cu talentul, devenit inutil, de a se ucide în aer. Sunt mulţi cei care se trezesc la fel de nepregătiţi pentru pace cum au fost în urmă cu patru ani pentru război. Şi nu toţi au norocul să-şi poată vinde gloria victoriilor, transformându- se – în America, ei sunt personajele din Pylon – în cascadori, acrobaţi, ce-și câștigă pâinea din evoluţiile lor în circuri aeriene, făcând spectacol din cele mai absurde şi cele mai periculoase fapte eroice, cum ar fi, de pildă, să sară dintr-un avion în zbor într-altul.

Totul pare să se fi năruit deodată şi nimic n-a mai rămas din visul de altădată. Hangarele seamănă cu nişte imense depozite de fiare vechi, cimitire unde sunt îngrămădite laolaltă carcasele aparatelor vechi şi avioanele noi-nouţe, transformate încă de la prima lor ieşire din uzină, întrucât comenzile armatei au fost sistate în mod subit şi nicio piaţă pentru aparate de mâna a doua nu este destul de mare pentru a putea absorbi asemenea surplusuri. Asta ar putea fi deja sfârşitul, un frumos apus tragic, pe măsura melancoliei artiştilor şi care le întăreşte acestora sentimentul că epopeea a ajuns la capăt, că nu mai rămâne nimic de făcut decât să cânte măreţia trecută. Dar nu îi putem învinovăţi în mod raţional pe industriaşi, ingineri, aviatori că au avut despre asta un punct de vedere puţin mai pragmatic decât scriitorii şi că au considerat clipa prezentă mai important decât o oraţie funebră – fie ea cea mai frumoasă.

Despre Philipe Forrest

FOREST Philippe photo C. Hélie Gallimard COUL_0Philippe Forest s-a născut în 1962 la Paris şi este unul dintre cei mai importanţi romancieri şi eseişti francezi. Philippe Forest a predat în mai multe universităţi din Anglia şi Sco’ia. De asemenea, este critic de artă şi profesor conferenţiar de Literatură comparată la Universitatea din Nantes. Philippe Forest a publicat mai multe eseuri şi texte critice în revistele L’Infini şi Art Press. În 1997 apare primul său roman, L’Enfant eternel, care obţine Prix Femina pentru debut. Urmează romanul Toute la nuit (1999), apoi biografia Raymond Hans uns romans (2004) şi Sarinagara, care a primit Prix Decembre 2004 pentru cel mai bun roman. În 2007 a publicat eseul Tous les enfants sauf un şi romanul Iubirea din nou.

Eli Bădică

și-a încheiat studiile de licență la Facultatea de Litere, UB, Literatură Universală și Comparată, iar pe cele de masterat la SNSPA, Antropologie. În prezent, este redactor colaborator la „Suplimentul de cultură”, „DLITE”, „Revista Arte și Meserii” etc. Printre altele, managerul proiectului „Carte peste carte” al Asociației Paspartu. Editor, coordonează colecția „n'autor”, de literatură română contemporană de la Editura Nemira.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *