Simona Antonescu a fost, pentru mine, cel puțin, o surpriză foarte plăcută, pe o scenă literară din ce în ce mai nombrilistă și mai uniformă, care a ignorat o bună perioadă ingredientul principal al literaturii: povestea. Autoarea Fotografului Curții Regale și a celorlalte două romane – Darul lui Serafim și Hanul lui Manuc – este, înainte de orice, o excelentă povestitoare, capabilă să reînvie lumi demult apuse și să facă din personajele sale oameni vii. Ca orice mare povestitor, Simona Antonescu se folosește de mâncare pentru a da autenticitate narațiunilor sale, știe să se bucure din plin de fascinantul univers al gusturilor și evocă într-un fel extrem de emoționant mâncărurile copilăriei. Scrie întotdeauna cu o ceașcă de cafea alături, îi place bulzul ciobănesc și gustul acrișor și unul dintre scriitorii care au format-o e Mihail Sadoveanu, autorul unora dintre cele mai frumoase „peisaje” culinare din literatura română. Poftă bună… la lectură!
Cine e personajul principal din bucătaria ta?
Am fost tentată să răspund cafeaua, numai ca să ascund faptul că, de când am început să scriu, i-am cedat locul principal din bucătărie soţului meu. Până acum câţiva ani, era un adevărat război pentru blatul din bucătărie şi pentru un anumit cuţit, preferatul nostru. Acum, el a rămas singur stăpân peste tot acel regat şi face legea după bunul lui plac.
Ai scris vreodată despre mâncare? Dacă da, te rog, dă-ne detalii.
Am scris despre mâncare mai ales în primul roman, Fotograful Curţii Regale, pentru că mesele în familie, ospeţele, mi se par bune prilejuri de a-l introduce pe cititor cu totul în lumea propusă de tine. Simţurile se trezesc uşor atunci când ochii citesc despre plăceri ca găluşti micuţe şi delicate ca nişte isnoave, sarmale învăţate şi ele după găluşti să fie mărunţele, zacuşti, musacale ori saramură de crap fiartă în apă adusă anume de la sărăria dinspre Slănicul Prahovei.
Alteori, tot în Fotograful…, am folosit prilejul mesei ca să-mi port cititorii într-o lume mai puţin obişnuită pentru noi. Pâinea împletită Halla şi o tipsie mare cu gefilte fish m-au ajutat să deschid larg uşa către tainele unei familii evreieşti aflate în pragul celei mai importante sărbători din an, Roş Haşana.
O scenă care se petrece la masă în cel de-al doilea roman, Darul lui Serafim, îi are ca protagonişti pe familia generalului Vlădoianu şi pe oaspetele lor, rebela şi mondena domnişoară Magda. Cumva, în momentul cel mai tensionat, plăcintele cu mult aluat, sănătoase, mari cât farfuria, aduse la masă reuşesc să facă front comun cu domnişoarele atacate şi să le scoată discret din situaţia neplăcută.
Ai vreun tabiet „culinar” când scrii (sau când nu scrii)?
Nu scriu fără cafea. Este mai mult decât un tabiet culinar, este o superstiţie – poate singura legată de scris. Am o anumită cană de cafea, care nu lipseşte de pe colţul biroului, atunci când mă apuc de treabă. Se poate întâmpla – mai ales în a doua parte a zilei – să treacă ore în şir până să beau prima înghiţitură, deci nu nevoia de cofeină mă îndeamnă să fac acea cafea. Dar ea este nelipsită de pe birou.
Dacă ar trebui să seduci pe cineva cu ajutorul mâncării, ce i-ai găti (ce i-ai povesti că i-ai găti)?
Depinde foarte mult de cel care trebuie sedus. Pentru ca metoda să fie eficientă, trebuie personalizată. Fiecare are un punct sensibil culinar, ceva care îi stârneşte cele mai adânci amintiri. Probabil că aş cerceta care este acest punct sensibil, aş găti mâncarea respectivă şi aş servi-o cu o privire mai lungă cu o secundă decât ar fi normal.
Sadoveanu, în Hanu Ancuței sau Vasile Voiculescu, în Chef la mănăstire?
De departe, Sadoveanu în Hanu Ancuţei. La Sadoveanu, mâncarea este întotdeauna un personaj viu care se luptă de la egal la egal cu celelalte personaje, pentru atenţia cititorului.
Ce n-ai putea mânca niciodată? De ce?
N-aş putea mânca nicio vietate negătită. Aş avea impresia că spiritul ei ar rămâne în preajma mea, mereu. Nu-i înţeleg pe mâncătorii de biftec tartar.
Prima amintire culinară (madlena)?
Pelincile Lui Iisus. Este un fel de desert ritualic pe care bunica mea îl pregătea cu câteva zile înainte, pentru Ajunul Crăciunului. Foile de aluat subţiri ca hârtia le cocea direct pe plită, apoi le lăsa vreo două zile la uscat sus, pe soba de teracotă, chiar sub tavan. Apoi pregătirea pelincilor însemna construirea, pe un platou ca de tort, a unui turn din foi uscate, muiate în sirop cu miere, şi din straturi de nucă pisată amestecată cu zahăr.
Dacă mă întorc cu gândul foarte adânc în timp, aceasta este prima amintire culinară: degetele noduroase ale bunicii construind, strat după strat, pelincile presărate cu nucă dulce, şi degetele mele curioase şi nerăbdătoare cercetând, cu vârful unghiilor, dacă foile s-au muiat suficient cât să primesc o felie.
Mâncarea de la bunica?
Plăcinte moldoveneşti cu brânză, prăjite în tigaie. Fără alt nume – poate tocmai de aceea rămase pentru mine un pic misterioase. Ori de câte ori o întrebam pe bunica despre numele plăcintelor, o aruncam într-o tăcere care îmi stârnea imaginaţia. Eram convinsă că-mi dă, totuşi, răspunsul, dar numai în gând, pentru că o taină legată de cuvântul magic care arată numele plăcintelor o opreşte să-l rostească tare. Într-o tigaie încăpeau două astfel de plăcinte, aşa că forma lor era ca luna în pătrar. O lună rumenă, plină cu brânză şi pudrată din belşug cu zahăr.
Spune-mi ce mănânci ca să-ți spun cine ești…
Îmi place gustul acrişor. Îmi plac, de aceea, sarmalele în foi de varză şi ciorbele acrite cu borş. Sunt mare amatoare de bulz ciobănesc adevărat şi, atunci când tot felul de imitaţii poartă numele de bulz ciobănesc, iau asta foarte personal. Îmi place îngheţata de fistic, piureul de castane şi orice desert conţine pară fiartă în vin. Testez toate socatele care îmi ies în cale, în căutarea unei asemănări cu socata mamei. Până acum nu am găsit-o.
Scena preferată legată de mâncare din literatura română sau universală, repovestită în felul tău.
Nu am o scenă preferată, dar am un autor preferat atunci când vine vorba despre mâncare în literatură: Sadoveanu, care însufleţeşte întotdeauna bucatele ce sosesc la masă, într-un fel care aminteşte de sosirea invitaţilor la nuntă. Fiecare nouă apariţie este tratată cu bucuroasă surprindere şi dăruită cu metafore măgulitoare. Nici nu-ţi vine să mănânci, ci mai întâi parcă ai sta puţin la taifas cu noul sosit – claponul cu vin, ospătărit cu unt.
Fotografiile cu autoarea din acest materiale au fost realizate de Ema Cojocaru pentru rubrica „Bibliotecă de scriitor”.
