Pe Simona Antonescu am cunoscut-o acum câțiva ani, cu prilejul lansării la Bookfest a romanului ei de debut, Fotograful Curții Regale. Am fost impresionată să descopăr o scriitoare matură, cu un stil deja conturat, și – nu puțin lucru, în zilele noastre – o excelentă povestitoare. M-am întrebat, atunci, dacă e vorba de un caz de scriitor „de sertar”, care, perfecționist fiind, și-a tot amânat momentul debutului. Mai târziu, abia după ce au apărut pe piață și Darul lui Serafim (Cartea Românească, 2016), și Hanul lui Manuc (Polirom, 2017), am aflat că Simona Antonescu scrie – mai bine zis, și-a „dat voie” să scrie – de doar câțiva ani, deși i-a plăcut întotdeauna să inventeze povești, și o face foarte bine. Am reîntâlnit-o la Iași, la a V-a ediție FILIT de anul acesta, și am stat îndelung de vorbă despre scris, copilărie și, cel mai important, despre eroii cărora le-a dat viață în paginile cărților sale.

Cum l-ați descoperit pe Franz Mandy? Totul a pornit de la o fotografie, nu?

Înainte să răspund, simt nevoia să vă spun o poveste din copilărie care cred că are o legătură foarte mare cu începuturile scrisului meu. Am un frate care e cu un an mai mic decât mine și, pe vremea când eram mici, eram două bombe amorsate permanent. Iar tata, ca să ne mai potolească în serile de iarnă, când nu prea mai aveam treaba pe afară, ne dădea de lucru, și anume să scriem o compunere uitându-ne la tablourile mamei de pe pereți. Erau niște peisaje, cred că era și un Theodor Aman, și îmi aduc aminte de unul cu o căsuță de țară, în care se vedeau foarte mici și niște personaje. Tata folosea asta și ca pe un fel de pedeapsă, ne zicea: ei, dacă n-ați vrut să vă potoliți, atunci scoateți o foaie de hârtie și fiecare scrie câte o compunere. Eu o luam ca pe un mare premiu, îmi plăcea să-mi dea cineva o temă pe baza căreia să scriu și scriam chiar câte două compuneri pornind de la tablourile mamei. Două, fiindcă trebuia s-o scriu și pe a fratelui meu, care scria prima frază, după care aștepta cuminte să termin eu și să-i fac și lui una, cu alte personaje, cu alte întâmplări.

Povestea se leagă de Franz Mandy, cel din realitate, care a devenit Franz Meyer în cartea mea (Fotograful Curții Regale, Cartea Românească, 2014, n.m., F.P.) și de singurul concurs literar la care am participat. Care mi-a stârnit ambiția pentru că nu numai că nu am câștigat, dar nici măcar n-am fost printre primii 30 de menționați. Și atunci chiar am luat-o personal și mi-am zis: foarte bine, n-am nevoie de fotografiile voastre, și nici de concursurile voastre literare. Eram supărată atunci, mi-a mai trecut între timp.

Deci, vi s-a dat o fotografie pe marginea căreia să scrieți un text?

Da, ni s-a dat o fotografie de prin 1974, tuturor aceeași fotografie, în care apăreau doi tineri, un băiat și o fată, iar scopul declarat al concursului era să descoperim cine sunt acei copii. În 1974, ei aveau 19-20 de ani, deci noi puteam să-i descoperim. Nu mai știu sigur dacă au fost găsiți sau nu, nu-mi mai amintesc, dar partea bună a fost că, printr-o întâmplare, mi s-a redeschis pofta asta de a scrie după niște fotografii, cum făceam în copilărie, după tablouri. Și, pentru că eu, de fapt, aveam acest gând în minte, de a-mi lua revanșa, am căutat pe net fotografii vechi și am găsit un articol despre primii fotografi din România, iar singurul dintre ei care nu avea o biografie era Franz Mandy. Ultima picătură din pahar a fost simțul dreptății care mi-a fost stârnit, și-atunci mi-am zis: foarte bine, te fac eu cunoscut, dacă nu s-a străduit nimeni să-ți păstreze biografia. Și am inventat, bineînțeles, pentru că nu aveam date despre el.

Ați mai fost tentată de atunci să scrieți pornind de la o imagine?

Mi se întâmplă în continuare ca, atunci când caut un personaj, să scotocesc tot netul după fotografii-portret care să-mi vorbească. Așa a fost creată Aisha, cadâna din Hanul lui Manuc, sau bragagiul. Există câte o fotografie pentru fiecare dintre aceste două personaje, de la care au pornit poveștile lor. Nu numai că am fost tentată, dar continui să folosesc această metodă de a-mi stârni imaginația.

Celelalte două cărți – Darul lui Serafim și Hanul lui Manuc – cum au apărut?

Ambele au avut sâmburele în romanul de debut, Fotograful Curții Regale. Povestea complicată a lui Manuc am descoperit-o în timp ce căutam niște rădăcini pe care le doream eu ceva mai istorice, pentru Despina Agopian, personajul din Fotograful…. Despina era fiica unei familii de armeni, și îmi tot apărea Manuc în căutările acestea. Am imaginat-o, așadar, pe domnișoara Agopian ca fiind o descendentă de departe a lui Manuc, dar povestea lui mi s-a părut atât de incredibilă încât am făcut în laptop un folder pe care l-am numit Hanul lui Manuc și în care am tot salvat tot felul de surse despre acest subiect. Pe măsură ce scriam Fotograful…, puneam deoparte povestea lui Manuc. Pe vremea aceea, mi se părea că subiectul mă depășește, nu mă simțeam pregătită să mă înham la așa ceva. Am plănuit să mai aștept o vreme, să scriu mai întâi un roman mai mic și mai ușor de „gospodărit“. Acesta a fost Darul lui Serafim, o carte pentru care aveam ideea de ceva vreme – un cerșetor așezat într-un fel de punct nevralgic al orașului și al vieților tuturor, cu o pagină care se repetă de trei ori în roman, ca și cum el ar începe de trei ori. Nu aveam însă toate poveștile. Pe prima am găsit-o tot în timp ce mă documentam pentru Fotograf. Am dat peste câteva mărturii ale unor foști muncitori din Uzinele Malaxa și pasiunea cu care ei își apărau fostul patron m-a intrigat. Am început să caut mai multe despre Nicolae Malaxa, am aflat despre servieta cu cele 100 de milioane. Se închega romanul. În timp ce scriam Darul lui Serafim, aveam inima strânsă de teamă ca nu cumva să scrie altcineva cartea lui Manuc. Mi se părea atât de frumos subiectul încât eram convinsă că altcineva îl va descoperi, înainte să prind eu suficientă putere ca să-l scriu.

Mi se pare că scrisul dumneavoastră recuperează o direcție a prozei românești insuficient exploatată: fundalul istoric folosit ca pretext pentru a spune povești despre oameni, aceiași și ieri, și azi. De unde pasiunea asta pentru istorie?

Mi-e greu să-mi dau seama, cred că mai caut încă răspunsul corect la această întrebare. Istoria nu a fost dintotdeauna o pasiune. Scrisul a fost dintotdeauna. Ceea ce mă atrage, în primul rând, la o poveste din trecut este sentimentul că aș putea corecta ceva acolo, că pot face un pic de dreptate cuiva care a trăit în urmă cu sute de ani. Poate că asta mă atrage. Apoi, mai este și provocarea destul de mare pe care o aduce documentarea, asta adaugă un plus de atracție, pentru că îmi plac provocările mari. Și mai bănuiesc un lucru, nu știu cât de aproape sunt de adevăr, încă mai lucrez la asta: îmi este mai ușor să pun pe hârtie destăinuiri atunci când ele sunt ascunse sub pretextul că au fost trăite de cineva dintr-un secol trecut.

Deci, putem spune cumva și că personajele au venit ele spre dumneavoastră, nu?

Da, am simțit și asta. La un club de carte la care s-a discutat despre Fotograful Curții Regale, o cititoare (care are și un blog despre cărți) a spus un lucru care nu mi-a mai ieșit de atunci din minte: ea povestea că avea ideea unui roman construit așa, pe baza unor fotografii de epocă, de mult timp, de dinainte ca eu să mă hotărăsc să reînnod firul scrisului. Spunea că ideea a obsedat-o o vreme. Ca și cum un fel de Franz ar fi încercat să iasă în lume pe acolo, apoi a trecut la mine. Și încă o mărturisire: când scriu despre un subiect istoric mi se pare – și n-am mai spus-o până acum, dar nu știu cum de nu-și dă nimeni seama – că jumătate din muncă e deja făcută. Eu n-am nevoie să inventez o poveste, povestea deja există și este super-ramificată. Eu nu mai trebuie decât s-o descopăr.

În ce sens există deja?

Traseul acestui Manuc este deja făcut, eu nu trebuie să-mi fac pe hârtie planul acțiunilor înfăptuite de personajul meu. Trebuie doar să citesc.

Dar de aici încolo trebuie să dați viață personajului. Or, asta nu este deloc ușor, abia asta este marea provocare a literaturii față cu istoria, nu?

E adevărat, dar măcar am scheletul.

Cum vi s-a părut experiența FILIT? E nevoie ca scriitorul să coboare din turn, să fie în mijlocul cititorilor săi?

Eu sunt o mare adeptă a acestei teorii: că scriitorul nici nu are ce să caute în turnul de fildeș, scriitorul trebuie să meargă pe stradă și să fie un om ca toți oamenii. Să asculte ce vorbește viața în jurul lui. Turnul de fildeș nici nu trebuie să existe, mai ales pentru un romancier, pentru că el spune povești despre oameni, pentru ca ei să învețe ce să facă atunci când îi doare. Și asta nu poți să faci dintr-un turn de fildeș. Se poate întâmpla să fii timid ca om, poți să nu te simți confortabil între oameni, dar acesta e un moment care poate să fie depășit. Fiecare are modul lui de a se comporta în public. Eu mă simt foarte OK printre oameni, dar pot să înțeleg că alții nu sunt la fel. Însă continuu să cred că și un romancier foarte timid își are locul printre oameni. E foarte important. În plus, din respect pentru un om care îți cumpără cartea și îți dă din timpul lui, trebuie să te așezi ochi în ochi cu el și să-l asculți: mi-a plăcut, nu mi-a plăcut. Nici nu contează dacă i-a plăcut, dar tu trebuie, la rândul tău, să-ți rupi din timpul tău și să vorbești cu el.

Mi-ați pomenit, la un moment dat, de fiul dumneavoastră, acum student aproape de absolvire. Ce părere are despre faptul că mama lui e o prozatoare deja cunoscută? Vă citește cărțile, vă face observații?

Rareş face parte dintre cei cărora nu le place să citească manuscrisul pe capitole, pe măsură ce este scris. Soţul meu face asta. Dar Rareş preferă întotdeauna să ştie mai întâi că manuscrisul este terminat, abia apoi îl citeşte. Şi îşi ia rolul în serios, face nişte observaţii foarte detaliate. De când scriu, a dezvoltat nişte sentimente protectoare aşa, cumva, faţă de mine, probabil din cauză că eram atât de nesigură la început, iar el simţea nevoia să mă sprijine. Îmi tratează cărţile cum tratează un părinte isprăvile copilului său.

Nu vă întreb la ce scrieți, păstrăm un pic de mister în legătură cu asta. Dar vă întreb, totuși, dacă există vreo carte pe care v-ar fi plăcut s-o scrieți dumneavoastră.

Atunci când am citit pentru prima oară Fraţii Karamazov, pe când eram prin liceu, mi-am dorit pe loc să ajung să scriu o astfel de carte. Apoi, de-a lungul timpului, mi-a tot revenit dorinţa asta, ori de câte ori găseam câte o carte care îmi plăcea foarte mult. Aşadar, este o listă lungă de cărţi pe care mi-ar fi plăcut să le scriu, iar lista nu este terminată încă.

Credit foto imagine principală: Ema Cojocaru (pentru rubrica „Bibliotecă de scriitor”)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *