Bookaholic

Numită, mai în glumă, mai în serios, “Regina Copyright-ului din România”, Simona Kessler este fondatoarea primei agenții literare de la noi, Simona Kessler International Copyright Agency Ltd, care reprezintă în România un număr impresionant de edituri și agenții literare din străinătate (și, prin acestea, un număr uriaș de autori).

Simona Kessler este o explozie de energie – iubește cărțile și iubește să vorbească despre ea. Îți dă impresia că poate răspunde la orice întrebare legată de cărți și scriitori (nu doar de la noi), că poate povesti la nesfârșit întâmplări faine cu autori sau editori și, mai ales, că știe foarte bine mecanismele delicate și complicate ale lumii editoriale.

La FILIT, Simona Kessler era “prinsă” între autorii străini pe care-i reprezenta, între David Lodge, despre care spunea cu drag că e un om minunat, Romain Puertolas, simpaticul scriitor francez și pe spumoasa Monika Peetz.

Am stat de vorbă cu Simona Kessler despre cum, la puțin timp după Revoluție,  atunci redactor la Meridiane, a reușit să deschidă o agenție, cum vede piața editorială de atunci și de acum, ce s-a schimbat, cum sunt traduse și promovate cărțile, ce înseamnă comercial, cum poate funcționa un business literar dar și despre autorii preferați sau întâlnirile esențiale cu scriitori.

Cum a început totul?

Totul a început cu un Kulturschock, când m-am dus la Târgul de Carte de la Frankfurt acum 25 de ani, eram gravidă, purtam o rochie albastră și am bătut târgul în niște cizme cu două numere mai mari. Sunt oameni de pe lista mea de clienți care-și amintesc și azi de mine cum umblam în șase luni de la un stand la altul. Când ești însărcinată, te cam dor toate, dar nu mă puteam opri, eram fascinată de miile de cărți, mai ales de cărțile de artă. Am avut un Kulturschock în adevăratul sens al cuvântului. Lucram ca redactor la editura Meridiane, iar în 1990 a fost prima mea ieșire în vest!

Ca reprezentant al editurii m-am dus să mă întâlnesc cu un agent literar de la München de la care editura cumpăra drepturi de traducere pentru colecția Delfin.  Trebuie să-l fi impresionat în vreun fel, pentru că în anul următor agentul mi-a propus să deschid biroul local al agenției sale la București. Propunerea m-a onorat și m-a speriat deopotriva, redactor fiind la Meridiane, recunosc, eram ușor snoabă, redactam cărți despre teoria și istoria artei, cum era să mă apuc să vând literatură comercială !?! Am învățat meserie, iar în 1994 am înființat prima agenție independentă din România, de bună seamă mi-a trecut acel snobism, iar după 20 de ani pot să spun că există și literatură comercială bună.

Cum era perceput atunci comercialul, mai ales că înainte de ’89 tirajele erau foarte mari?

Cu toată cenzura s-au tradus și publicat, cu măsura firește, autori comerciali și înainte de 89, chiar în tiraje foarte mari. La începutul anilor 90, când s-au înregistrat la Miniserul Culturii aproape 4000 de edituri, “privații”, cum erau numiți cu oarecare condescendență la vremea aceea, au înțeles rapid că există o imensă foame de literatură comercială,  și că se pot face bani frumoși cu autori precum Sidney Sheldon sau Sandra Brown.

Cum s-a produs trecerea de la Meridiane la prima agenție literară din România?

Treptat. Ca orice redactor aveam o relație maternă cu cărțile mele, odată luate în redactare, nu le puteam abandona. Aveam în lucru câteva cărți și o perioadă am mers în paralel. Am început să lucrez ca agent literar la sfîrșitul lui 1991 de la mine din sufragerie. Prima întâlnire a fost cu editura Nemira, care solicitase drepturile pentru seria Dune de Frank Herbert, am stat pe canapeaua Biedermeier, care tronează și azi la mine în birou, și am negociat primul contract.

În 1992  m-am mutat în primul sediu, o garsonieră pe Știrbei Vodă, am descoperit computerul, care îmi părea un fel de mașină de scris mai inteligentă, pentru că puteam sterge fără să folosesc Tipex. Restul e istorie.

Iar în timpul ăsta creșteați și un copil mic.

Da, am fost single mother, un timp. Îmi aduc aminte de o întimplare din acea vreme, Thomas avea vreo 3 ani, mișuna prin agenție, se juca cu cărțile de copii când a sunat telefonul, când am termintat de vorbit am constat că dispăruse, ușa larg deschisă, holul lung pustiu, am înghețat. Am alergat pe scări în jos și l-am găsit  împleticindu-se spre ieșirea din bloc, l-am strigat, s-a întors spre mine zâmbind și a spus: “Pa, pa, mama!”   Privind în urmă pot spune că acela a fost momentul în care mi-am dat seama că trebuie să fiu foarte atentă cum îmi impart timpul între copil și carieră.

Pe piața din acei ani, se înțelegea conceptul de agenție literară?

Editorii cu experiență din vechiul sistem editorial, firește, înțelegeau mai bine decât editorii noi, care la început tindeau să-mi atribuie o putere pe care nu o aveam, dar în timp au înțeles că decizia finală aparține propietarului de drepturi, iar că seriozitatea și conduita editorială, respectarea obligațiilor contractuale: de plată, de apariție, de raportare a vânzarilor la termen etc. contează în primul rând.

Suntem o punte între două lumi:  piața occidentală și cea românească. Cea dintâi matură, structurată, unde primele agenții literare au apărut încă de la 1875, cea din urmă, a noastră … puțin mai în urmă, încă în așezare chiar și după 25 de ani.

Cum funcționează acum relația cu editurile?

 Venind din sistemul editorial, pe mulți îi cunoșteam de dinainte de 89. Cu Denisa Comănescu, la vremea respectivă redactor-șef la Editura Univers, îndurasem frigul din Casa Scânteii, stătusem la coadă la unt la bufetul de la etajul 7,  pe Livia Szasz o știam din facultate și fusesem colege la Meridiane, pe Gabriel Liiceanu l-am cunoscut în 1984, când i-am fost redactor de carte la traducerea din Schelling, “Relația artei cu natura”. Pe mulți dintre editorii noi, care veneau din cele mai diverse profesii – geologie, medicină, inginerie etc., i-am cunoscut de la primele cărți pe care le-au editat.

După 25 de ani, majoritatea editorilor s-au profesionalizat, au învățat meserie din confruntatea cu piața noastră și cu cea stăină. Dar au și obosit pentru că acest sfert de veac a fost un adevărat roller coaster: Explozie, implozie, reviriment,  picaj.

Foarte pe scurt istoria pieței libere de carte de la noi arată cam așa: 1990-1994 au fost anii de boom, de wild East, din nevoia de a recupera atât în domeniile umaniste: istorie, filozofie, sociologie, psihologie etc., dar și în zona de literatură comercială: SF, romance, thriller etc., cu tiraje medii de 30.-50.000 de exemplare, ajungându-se însă și la 300.000 de exemplare pe titlu; apoi 1995-2002 au fost șapte vaci slabe, înregistrându-se o scădere drastică a tirajelor; apoi 2003-2008  au fost 5 ani de reviriment spectaculos, de creștere și diversificare editorială, dar ce a urmat după criza  economică, resimțită la noi din 2009 încoace, a fost o cădere liberă la tiraje medii de 1500 de exmeplare. Abia din 2012 încoace se poate spune că piața s-a stabilizat, dar se estimează cam la 40% sub nivelul din 2008.

Bucuria mea de-a descoperi cărți bune pe care să le prezint editorilor este aceeași, așa cum și bucuria de a vedea cărțile autorilor nostri apărute în română este aceeași, numai că pe timp de recesiune partea administrativă predomină, urmărire de plăți, de raportări etc., și umbrește un pic plăcerea de-a descoperi cărți bune și de-a le găsi o editură.

Aveți vreun control pe traducere și redactare? Dacă o carte iese prost, este afectată, până la urmă, imaginea autorului pe care îl reprezentați.

Există unele contracte în care se cere translation approval. Autorul are dreptul să solicite verificarea traducerii și să o și refuze. Traducerea este trimisă la un referent sau la un lector care o evaluează și își dă ok-ul, sau nu.  Recent, la “Ia uite cine s-a întors” de Timur Vermes, o carte despre Hitler care s-a întors în 2013 în Germania și devine producător de emisiuni TV, o acidă și spumoasă satiră socială,  contractul prevede verificarea traducerii. Printr-o împrejurare, am ajuns să verific personal traducerea, deși nu fac asta în mod obișnuit. Dacă editura străină mă roagă, o pot face în funcție de timpul meu. Sunt situații când nu există o astfel de clauză în contract, dar dacă se constată ulterior că traducerea este proastă și prejudiciază opera, autorul are dreptul să ceară retragerea tirajului.

Verificând traduceri, am avut discuții cu diverși redactori, unii s-au bucurat, alții s-au simțit ofensați de observațiile mele și mi-au zis:  “Ei, mulți văd, puțini pricep!”  Eu sunt însă de părere, ca vechi redactor, că responsabilitatea aparține redactorului, tocmai pentru că ea/el pricepe și trebuie să-i dea “celui care nu pricepe” un text bun, deși cititorii nu trebuie niciodata subestimați.

Este o vorbă de breaslă: când citești o carte bine redactată, spui: “Ce bine e tradusă !” Când citești o carte prost tradusă, spui: “A, nu e deloc redactată!”  Firește, există și cazurile fericite, când textul e și bine tradus, și bine redactat.

Ce părere aveți de promovarea cărților? Ok, apare cartea, e în librării, s-a rezolvat distribuția. Cum află oamenii de ea?

În primul rând  promovarea trebuie să înceapă ÎNAINTE de a publica și distribui cartea pentru a crea un orizont de așteptare la cititori, pentru a atrage atenția  distribuitorilor și pentru a genera pre-comenzi. Așa se întâmplă în străinătate. Există un aparat întreg care se pune în mișcare. Firește, în comparație cu ce se întâmpla acum 10-15 ani la noi, e un mare pas înainte faptul că editurile au măcar o persoană de PR.

La noi, PR-ului i se cere să facă minuni, dar PR-ul este doar o latură a marketingului, se bazează pe relația cu jurnaliștii. O campanie de marketing  adevarată trebuie să includă și publicitate, evenimente, precum și alte mecanisme de promovare. De exemplu campania Humanitas Fiction pentru Adulter, noua carte a  lui Paulo Coelho, care cuprinde și  advertising plătit in print, online, outdoor, concursuri etc. Fireste, editurile, nici la noi, nici în străinătate de altfel, nu-și pot permite să facă campanii vaste la toate titlurile, de aceea aleg titluri-locomotivă în care investesc.

Care sunt scriitorii preferați? V-a schimbat munca de agent literar obiceiurile de lectură?

În general mă feresc să vorbesc de autori preferați, mai curând aș spune că am cărți care îmi plac și le citesc cu ardoare, pe unele le recitesc, pe altele le uit. Am perioade în care o carte sau alta îmi apare ca fiind the one. De exemplu când eram profesor stagiar la Câmpulung Muscel citeam Omul fără însușiri de Robert Musil, preferatul meu atunci. Îmi era refugiu, mă retrăgeam în ditamai cărțoiul și uitam de tot urâtul din jur. Acum mi-e puțin teamă să-l recitesc, nu mai am tihna să-l parcurg. Unul dintre autorii la care mă reîntorc din când în când este Javier Marias.

Când a citi devine meserie, nu se poate vorbi de obiceiuri de lectură, e vorba de treabă: citesc la birou, în pat, la masă, în taxi, în avion. Trebuie să trec prin tone de manuscrise ca să pot recomanda un titlu sau altul. Pe unele le deschid și le închid la loc numai după câteva pagini, pe altele le parcurg în diagonală, iar altele mă confiscă de la prima propoziție și mă țin prizonier până la ultima pagină. Cel mai bun exemplu recent este Goldfinch de Donna Tartt, un Bildungsroman modern cu o scriitură uluitoare.

Povestiți-mi de întâlnirile semnificative cu scriitori. Sau faine, inedite.

De-a lungul anilor, m-am întâlnit cu cîțiva din autorii reprezentați de agenția noastră, fie în străinătate, fie veniți în vizită în România. Am fost la operă cu Nadine Gordimer la Frankfurt la începtutul anilor 90,  l-am invitat pe Colm Toibin la mine pe terasă, am stat de vorbă cu Paul Auster la New York, i-am dăruit lui Paulo Coelho o pietricică de la Vama Veche, m-am plimbat cu Peter James într-o limuzină Hammer, am făcut o plăcintă cu brânză pentru Peter Collett, am întâlnit-o pe Herta Müller acum 30 de ani într-un sat uitat de lume în Ardeal,  am reîntâlnit-o la București în 2010, și acum aici la Iași, și o voi revedea săptămâna viitoare la Frankfurt la cina oferită de editorul ei german, am băut bere cu David Vann anul trecut la Filit, anul acesta i-am întâlnit aici pe minunatul David Lodge, pe fakirul-minune Romain Puertolas, pe spumoasa Monika Peetz, pe melancolicul Patrick McGuiness  și pe delicata Care Santos.

De cele mai multe ori întâlnirea cu autorii ale căror cărți le reprezentăm și cărora le-am găsit a home, cum se spune, la o editură românească este încântătoare,  dar am întâlnit și autori care m-au surprins prin lipsa lor de umor sau curiozitate.

Vă mai întreb de autori români. De ce ați decis să nu-i reprezentați cu 1-2 excepții?

A fi agentul unui autor înseamnă cu totul altceva decât reprezentarea unor autori străini prin agențiile și editurile lor. Noi suntem co-agenți pentru drepturile de traducere, lucrăm “business to business”, nu reprezentăm autorii direct decât cu câteva excepții.

Lucrul direct cu autorul e mult mai complicat, e ca un fel de moșire. În străinătate agentul literar este, după mamă, tată, soț/soție, primul lector profesionist, primul sfătuitor, primul redactor și abia apoi negociator cu editurile. Agenții fac talent tracking, citesc sute de manuscrise până găsesc o voce distinctivă, cartea care are ceva de spus.

Mi s-a luat în nume de rău că nu reprezint autori români. Din păcate nu am timpul necesar, iar dacă îi sfătuiesc pe unii sau alții o fac de drag în timpul meu liber pentru că îmi place autorul respectiv.