Simona Nastac este interesată de practici poetice și estetice critice, hibride, colaborative și transgresive. În iulie 2017 a câștigat premiul de debut în poezie „Regele dimineții”, acordat de Editura Aula Magna în parteneriat cu Facultatea de Litere a Universității Transilvania din Brașov. Primul său volum de poezie, „Culoarea deprimantă a mierii”, a fost publicat la editura Tracus Arte și lansat la Târgul Internațional Gaudeamus de anul trecut.
Cheia de lectură a acestui volum poate fi dată și de capacitatea cititorului de a pendula între imagine și text, între referințe la picturi, pictori și scriitori. Cum creezi compoziția unui poem?
Referințele la pictori și picturi sunt, cu puține excepții, obscure, chiar și pentru cei care ar fi studiat istoria artei, întrucât transpar oblic, indirect, le-aș numi mai curând surse. Două exemple: „o rană poate/ a cincea” din poemul „educație”. Este rana de suliță din coasta lui Hristos, vizibilă în toare reprezentările picturale ale „Răstignirii”, singularizată însă în scena „Necredința lui Toma”, imaginată foarte realist de Caravaggio și, mai abstract, de Anish Kapoor, sub forma unui semn grafic cu pigment roșu pe un perete alb. Apoi, versul „incizie-n piezișul pânzei”, din poemul „eclipsă”, este o aluzie la seria de lucrări Concetto spaziale de Lucio Fontana, pânze monocrome cu o singură tăietură oblică în centru, în adâncul căreia se deschide, negru, profund, vidul. Referințele la scriitori sunt mai explicite, întrucât am citat direct titlul, dar pot fi la fel de obscure pentru cei mai puțini familiari cu autorii respectivi. Ar fi arogant să-mi imaginez că cititorii vor recunoaște trimiterile, de aceea nu știu cum are loc pendularea în absența unor valori de referință definite, familiare. Mi-ar plăcea, însă, ca aceste enunțuri cvasi-criptice să destabilizeze puțin, să genereze chei noi de lectură, mișcare, surfing pe marginile mutațiilor imperfecte care înaintează permanent înlăuntrul nostru. Cam așa are loc și compoziția unui poem: începe cu nucleul tare al unui gând, al unei reprezentări, continuă cu dizlocări, re-contextualizări și hibridizări, uneori în beznă incertă, alteori în aerul curat al minții, până la un punct orb, aflat undeva în proximitate cu sensul și nonsensul lucrurilor, potențial chiar sub picioarele mele.
„modernitatea separă insulele ordinii de întinderile deșertului”. Dacă ai vorbi liber despre acest vers…
Liber? Ar fi o mare tăcere. Știu și eu, (de)colonialismul, Antropocenul, progresul tehnologic, accelerarea socială, identitatea diasporică, hibridizarea, ei și noi când de fapt migrăm cu toții spre apă, suntem cu toții înăuntrul aceluiași curent năvalnic spre extincție, spre neantul stepei purpurii din amurg. Minutul 130 din „Melancholia” lui Lars von Trier. Versurile lui Ko Un, șamanul, activistul politic, care continuă să mă inspire: „Cine va face funeralii pentru frunzele ce cad?/ Nu avem nevoie de familie sau națiune”. […] „Din acest moment,/ la moarte să fie condamnate descoperirile,/ invențiile,/ toate speciile de progres, și împreună cu ele/ toate speciile de adevăr!” Antropocentrismul și progresul tehnologic promovate de modernitatea occidentală nu mai pot fi răspunsul la criza globală; cunoașterea în formele ei decolonizate, incluzive, postumaniste, da, prin re-sensibilizare cu pământul de sub picioare, cerul de deasupra. Istorii încă de scris și spus, posibil de către abstracții matematice.
Cum se manifestă o teamă proaspătă, când are la îndemână un limbaj care a trecut și prin alte răni?
Aș spune că se esențializează, operează mai onest. În același timp, se realimentează constant cu teama de sine însăși, pentru prospețime.
Când unele personaje încep să semene din ce în ce mai mult cu Isus…
… hmmm, m-aș întreba cu ce imagine din reprezentările știute, înainte să dezvolt scenarii. „Salvator Mundi” de Leonardo, Isus înviind în slow motion într-un poliptic video de Bill Viola sau „Piss Christ” din fotografia lui Andres Serrano? Din aproape trei ani de studiu de artă religioasă bizantină și occidentală, retina mea a reținut în mod special „Lamentația”, de Andrea Mantegna, în care Isus, pregătit pentru a fi coborât în groapă, zace întins pe o piatră, la capătul căreia veghează Fecioara și Maria Magdalena. Privit de la picioare către cap, cu rănile din tălpi în prim plan, corpul este redat în perspectivă accelerată, cu linii și volume incisiv desenate, reliefând cu un realism frust natura umană a lui Hristos. E o lucrare care te absoarbe înăuntru, te fixează în timpul și spațiul morții, al anxietății cosmice, cum spunea Bakhtin: de ce trebuie Dumnezeu să devină om pentru a ști ce este omul? Și ce e omul azi, din perspectiva critică a postumanismului, care nu se lasă subjugat de fantezia imortalităţii necorporale şi de antropocentrismul creștin, înţelegând că viaţa omului depinde organic de lumea materială complexă din care face parte? Sunt interogații, impulsuri iconoclaste, secvențe din lecturi sau frânturi de imagini pe care le metabolizez, care devin text, dispozitive de compensare a tensiunilor. Iar cineva inteligent spunea că poezia bună nu-ți oferă un subiect de conversație, dimpotrivă, te reduce la tăcere. Te împinge mai departe. Te pregătește pentru liniștea care ne stupefiază pe toți – moartea. Pentru mine, momentul de tăcere în care încerci să înțelegi este, în mod paradoxal, vital: înțelegerea poate să nu vină niciodată, dar tocmai asta mă face să mă simt vie. Și e ceea ce pare să țină arta în viață în același timp.
Care sunt resursele de evoluție ale minții?
Neuroștiința spune că interacțiunea cu tot ce există și modul în care interacționăm, superficial sau, dimpotrivă, atent la ce nu se vede decât exersând empatia. Ar mai fi și diverse substanțe recomandate de șamani, jocurile video și Hollywood-ul, care confirmă că potențialul uman este practic nelimitat, nu crezi?
Poate fi modelată viețuirea de ingestia altor forme de viață? Scrii într-un poem „copiii n-ar trebui să mănânce vietăți/ ar putea căpăta/ un gust bizar pentru/ viețuire”.
Alge-crap-rechin-balenă, microorganisme-purice de baltă-crap, alge-pești fitofagi-pești carnivori-om, fitoplancton-zooplancton-aterină-lufar-câine de mare, iarbă-găină-vulpe-bacterii, iarbă-lăcustă-rozătoare-bufniță, frunză-omidă-pasăre… lanțuri trofice (erbivor, detritivor, bacterivor, parazitic, granivor, nectarivor, briovor, micetofag – le-am luat de pe net, să știi!), pe care le contaminăm, iresponsabil. Flagrante pentru mine sunt contradicția dintre imperativele eficienței economice actuale și obligația de solidaritate diacronică cu generațiile viitoare, precum și contradicția dintre interesele personale, locale și naționale și interesele generale ale umanității. Eu, de exemplu, am aflat de canibalism citind „Sindbad marinarul” și n-am mai mâncat oameni de atunci.
© Untitled, de Vlad Basalici, 2012
lichid
citisem undeva că modernitatea separă
insulele ordinii de întinsurile deșertului
tărâmurile cultivate de
ideea de haos
mi-am zis
trebuie să verific
o autoare de sex neidentificat
nu-și poate transcende
imanența
nici marginile nu mai au cetățenie
la nivel cosmic
superior
pentru moderni însă
fermionii și cetaceele
devin
Simona Nastac a studiat Istoria și Teoria Artei la București și are un Master în Creative Curating la Goldsmiths College, Londra. A curatoriat expoziții de artă contemporană și evenimente live la Londra, New York, Seul, Praga, Sankt Petersburg, Shanghai, Cluj și București și a publicat numeroase articole de specialitate în presa românească și internațională. Între 2006 – 2013 a coordonat programele de arte vizuale, rezidență creativă, literatură, arhitectură și design la ICR Londra. Este interesată de practici poetice și estetice critice, hibride, colaborative și transgresive. În iulie 2017 a câștigat premiul de debut în poezie „Regele dimineții”, acordat de Editura Aula Magna în parteneriat cu Facultatea de Litere a Universității Transilvania din Brașov, iar primul său volum, „Culoarea deprimantă a mierii”, a fost publicat la editura Tracus Arte și lansat la Târgul Internațional Gaudeamus din 2017.
Mai multe pe: www.simonanastac.com
© fotografie principală: Peter Norris
