Simona Sora a publicat de curînd Hotel Universal, un roman în care istoria fostului han Teodoraki din Gabroveni aduce la un loc poveşti din subsolurile Bucureştilor: şi din anii ’90, şi din secolul XIX.  Scriitoarea, pe care toţi o cunoşteam doar în ipostaza de critic, a povestit despre  geneza cărţii, planurile cu ficţiunea, rolul ciocolatei în căutările de ordin artistic şi al tarotului în viaţa de la Hotel Universal.

Cum a ajuns să te preocupe istoria hanului Teodoraki într-o asemenea măsură încît să construieşti o carte pornind de la el?

Am locuit în Hotelul Universal din Gabroveni exact cinci ani, între octombrie 1991 şi octombrie 1996. Aş fi putut să stau în orice alt loc, aveam rude în Bucureşti, aveam prieteni, pentru o perioadă am închiriat o cameră undeva prin Cărămidarii de Jos, dar m-am întors. Numai în Universal mă simţeam „la mine“, liberă de tot felul de constrîngeri şi complezenţe. Cred că am priceput de ce mă simţeam acolo acasă doar scriind această carte, scobind în tot felul de hîrţoage după istoria locului şi dînd de bizarerii, amănunte insolite, dar şi asemănări puţin probabile cu alte hoteluri în care am locuit sau aş fi dorit să locuiesc.

E o casă făcută din bucăţi, cu etaje adăugate, cu cotloane pe care nu le mai ştie nimeni, cu o pivniţă ocupată acum, parţial, de barul Fire, cu nişte stîlpi de metal pe terasă care par făcuţi din oţel şi care nu au nici o utilitate practică… M-a interesat profund ce e cu clădire aia; după ce am plecat de acolo, am visat-o ani de zile, chiar şi atunci cînd stăteam în Elveţia (unde am ajuns direct din Gabroveni) sau după ce m-am întors şi aveam casa mea. Acum n-o mai visez.

Cînd şi cum ai început lucrul la roman şi cum a decurs scrierea lui?

Am scris primul capitol (care nu e primul în carte, ci e cel cu plecarea lui Vasile Capşa în primul său taxid, în Crimeea) în iulie 2004. După asta am scris o altă parte, fără legătură cu Capşa. Lucrurile s-au legat destul de greu. Romanul a avut, cum se zice, o gestaţie lungă, dar de scris efectiv, zilnic, l-am scris în ultimii doi ani. Momentul hotărîtor a fost cel în care am descoperit structura sa posibilă, iar pentru asta ar trebui să-i mulţumesc, într-un fel, lui Horia Patapievici, ale cărui conexiuni sînt întotdeauna iluminatoare, şi care mi-a sugerat, fără să ştie, „formula“ cărţii!

Cît timp ai scris cartea asta, ţi-ai triat lecturile în aşa fel încît să conveargă către ce te interesa ca material pentru ficţiune? Mă gîndesc mai ales la dinamica scris-citit, plus scris în calitate de eseist şi critic literar.

Ştii cum e, nu te mai interesează nimic altceva, dar sfera de interes pe care ţi-o dă un subiect veritabil (adică „al tău“) e mai mare decît pare, întotdeauna. E adevărat că am citit multă istorie, dar am citit şi multă poezie, mai multă şi mai variată ca oricînd în viaţa mea. I-am recitit povestirile şi jurnalul lui Tolstoi şi m-am cutremurat, are în el o viaţă nesfîrşită şi, în acelaşi timp, genul acela de „proză de gîndire“ care nouă ne cam lipseşte.

Am citit, de fapt, ca de obicei, m-a ajutat enorm faptul că rubrica mea de la Dilema veche nu mai e de cronică la zi, ci o rubrică despre cărţi, mai deschisă şi mai puţin constrîngătoare. Am avut însă o anxietate şi aici mi-am ascultat instinctul: am lăsat pentru mai tîrziu – oricum, după încheierea romanului meu – citirea mai multor romane contemporane, mai ales a unora scrise de scriitoare de mare forţă. Există acolo un suflu care te ia pe sus, pe care l-a explicat Virginia Woolf mai bine, şi de care e bine să profiţi doar în interstiţii, cînd acumulezi tensiune, nu cînd scrii o carte anume. Sună egoist, dar e fatalmente adevărat.

Credit Foto și foto Thumb: Mircea Struţeanu

De ce ai recuperat tocmai figura lui Vasile Capşa, într-o poveste care, simplu spus, are drept coloană vertebrală experienţele unui şir de femei?

Vasile Capşa era un tip uluitor: era extrem de inteligent, cu un simţ artistic recunoscut. El a făcut prima cofetărie Capşa, în 1852, împreună cu Anton Capşa, care era, de fapt, funcţionar la Departamentul Visteriei – aşa că mintea afacerii a fost Vasile, iar banii au fost de la Anton. M-a surprins felul în care şi-a ales locul: nu a contat prea mult faptul că ar fi în buricul Bucureştilor şi ar avea dever mare, ci l-a ales pentru că era aer curat (cine şi-ar imagina aşa ceva, pe Calea Victoriei, azi?) şi era foarte aproape de locul de unde îşi luau sacagii Bucureştilor apa (aşadar, un criteriu igienic).

El a făcut prima cofetărie Capşa, a umblat în toată lumea să înveţe şi să aducă la Bucureşti reţete noi şi rare. Dar mai era ceva cu el, aşa mi s-a părut citind tot felul de poveşti despre viaţa sa, avea un deficit de personalitate, în sensul cel mai bun cu putinţă: tot ce făcea parcă făcea impersonal, gratuit, ca un artist foarte conştient că vîrful artei sale nu-i mai aparţine. Iar de la un moment dat încolo, drumurile lui comerciale, taxidurile – aventuroase şi foarte primejdioase, în acele vremuri – nu mai erau ce păreau a fi. Mi s-a părut că Vasile Capşa se plimba prin lume căutînd cu totul altceva decît le spunea alor lui, şi despre asta am vrut să scriu. În plus, mi-a fost extrem de simpatic.

Cum se face că toate personajele feminine din acest roman au virtuţi mediumnice?

Ooo, nu toate, deşi unele dintre ele şi-ar dori foarte tare, Maia, de pildă… Au diverse capacităţi (mai naturale şi mai răspîndite decît se crede) Radele, bulgăroaicele şi Maria mare, care trăieşte asta ca pe o corvoadă, fiindcă ea e profund credincioasă, în sens creştin, şi lucrurile nu se leagă. Nu poţi fi şi vrăjitoare, şi mironosiţă. În rest, sînt femei normale care cam fac pe nebunele…

Sursa

Realitatea şi fantasticul coabitează în acest roman. Cît de uşor ai avut acces la realitatea istorică? Ai avut ezitări înainte de a începe să construieşti propria variantă a bucăţilor din trecut de care te ocupi?

Realitatea şi irealitatea cam coabitează şi în viaţa de toate zilele. Cînd nu sîntem atenţi, vedem una, alta, cu coada ochiului, iar cînd sîntem foarte atenţi, vedem altceva. Şi cînd citeşti e la fel: sînt cărţi pentru care trebuie să ai vederea bună, iar altele… pentru care trebuie să fii puţin miop ca să înţelegi. Partea istorică de acolo e, pentru mine, ceea ce seamănă cu prezentul, iar adevărata istorie, pe care n-o mai pot recupera decît ficţional, e cea a anilor ’90; realitatea mea de la 22 de ani, despre care nu mai ştiu nimic, e mult mai îndepărtată decît dimineaţa în care Capşa a intrat în ultima cofetărie cu geamurile intacte din Sevastopol, căutînd ceva de băut.

Dulciurile, zaharicalele au rol esenţial în roman, de ele se leagă decizii capitale pentru destinele personajelor tale şi tot ele joacă un rol major în închegarea poveştii despre Rada şi Vasile Capşa (mă refer aici la ritualul de fierbere a dulceţii de trandafiri, ritual în timpul căruia bunica Maiei începe să-i depene bucăţi din mitologiile fondatoare ale liniei materne din care se trage). De ce dulcele şi nu orice altceva?

Dulciurile sînt legate de copilărie, din motive, cum să le zic, reflex-condiţionate. Poate dacă le-am da copiilor noştri, de mici, măsline cu anşoa în saramură, toate mitologiile astea cu ciocolata caldă şi baclavalele în sirop s-ar subţia şi în literatură. În cartea asta legătura e alta, cel puţin aşa am intenţionat: parfumul de trandafiri, parfumul prezenţei, e, în povestea Mariei, care ocupă o mare parte a cărţii, mai mult mistic decît bucătăresc.

Căutarea lui Capşa, continuată cumva de Maria (care e cea mai hotărîtă, aşa cum era şi modelul ei real), e una mistică, nu comercială, nici gastronomică. El se caută, caută ce i s-a spus că va descoperi – şi descoperă nişte reţete care par de bucate, dar sînt bucăţi dintr-un joc mai… universal, un joc care ne priveşte pe toţi. Cu ciocolata e invers: istoria ciocolatei e foarte agitată, plină de falsificatori şi păcătoşi, dar, pînă la urmă, o ciocolată bună e o adevărată operă de artă. Dacă ai gustat vreodată ciocolata Grahoui, făcută pînă de curînd la Damasc, adică pînă să înceapă războiul ăsta nenorocit, ştii ce spun. Sau ciocolata cu vişine de la Villars Maître Ciocolatier. Sînt culmi ale gustului… artistic.

Sursa

Personajul Aliona citeşte în tarot şi adevărurile la care ea ajunge sînt căutate de toţi locuitorii căminului. De unde nevoia de a construi un astfel de personaj şi de unde interesul pentru ocultism?

Aliona este un personaj real. Ea a locuit în Hotel Universal în aceeaşi perioadă cu mine, iar talentul ei de a ghici în orice, dar mai ales în tarot, era binecunoscut de multă lume. Mie mi-a spus, atunci, cam tot ce urma să mi se întîmple, mai puţin că voi scrie acest roman :).

Cum de ai decis să-l scoţi din scenă pe profesorul hipnotizator de la Facultatea de Litere, Pavel Dreptu? Şi Vasile Capşa iese din scenă, într-un mod mai puţin explicit, dar tot fără multe explicaţii. Sînt cele două dispariţii legate într-un mod subteran?

Am căutat în zeci de cărţi amănunte despre moartea lui Vasile Capşa, am plecat de la studiile doamnei Maria-Magdalena Ioniţă, am urmat bibliografiile, nu am reuşit să aflu mai nimic despre felul în care a dispărut. Doar atît, că într-o zi a dispărut. Poate asta a fost atît de incitant – la fel de incitant ca figura lui uşor efeminată şi edificată, ca şi cum s-ar fi cunoscut pe el însuşi şi n-ar mai fi avut nevoie de nimic. Pavel Dreptu e perfectul lui opus: cineva care predică un lucru despre care nu ştie nimic, un sofist de clasă care poate susţine orice punct de vedere, fără să adere la vreunul. El se sinucide, într-un moment de euforie alcoolică, pentru a scăpa de toate, dar mai ales de el însuşi.

Pe lîngă dispariţiile enigmatice ale celor doi bărbaţi, în carte e vorba şi de nişte apariţii care îţi dau fiori pe şira spinării, mă refer la bătrînul cu ochi albaştri. De unde şi de ce vine el?

Ce să zic? A apărut aşa cum spui – aş putea face nişte teorii, dar e o zonă în care practicile ne omoară.

Există un subtext cu trimiteri esoterice, la alchimie sau la psihanaliza jungiană, toate legate de transformare şi de creaţie. În ce mod au evoluat preocupările tale pentru astfel de zone­?

Nu ştiu dacă au evoluat, e o zonă care m-a interesat întotdeauna într-un mod aşezat, ardelenesc, fără extaze şi inflamări, dar şi fără curiozităţi deplasate. Pe de altă parte, sînt lucruri de cultură generală, o cultură a Tradiţiei.

Finalul cărţii oferă o multitudine de citiri, nu doar ale poveştii în sine, ci şi ale definiţiei actului de a scrie. Ai pornit cu el de la început sau s-a conturat pe măsură ce ai construit povestea?

Oamenii văd diferit aceleaşi lucruri trăite în acelaşi timp. Finalurile sînt perspective – trei perspective care vin, poate, din prima structură a acestei cărţi, pe care voiam să o construiesc (ca în Blake) în trei părţi: 1. Teorii; 2. Practici; 3. Viaţa. Pînă la urmă, am renunţat, dar ceva tot a rămas…

Te gîndeşti deja la următoarea carte de ficţiune?

Da, va fi o carte despre complezenţă, despre felurile în care acceptăm, din diverse motive, scenariile altora despre noi înşine.

Hotel Universal are şi un aer matein, decadent, intrinsec legat de locul pe care-l cartografiezi în ficţiune, dar lasă să se întrevadă şi experienţa directă, halucinantă a scriitoarei cu realitatea. Ai trăit în Hotel Universal… Cum ai ales să recurgi la recuzita realismului magic pentru a-l readuce la viaţă?

Aş putea răspunde ca Márquez (dacă tot invoci realismul magic), zicînd că în Macondo totul e real, de la blocul de gheaţă pînă la părul Mariei de Todos los Angeles (conexiunea asta a făcut-o Dora Pavel, eu am fost totalmente surprinsă). N-am ales nimic, mă tem că trebuie să recunosc asta; am avut şi am o oarecare umilinţă în privinţa poveştii din Universal, ca şi cum mi s-ar fi dat, fără vreun merit, pe mînă. Am făcut şi eu cu ea ce-am putut.

Alina Purcaru

critic literar, redactor Observator Cultural, fost redactor Cotidianul, colaborator Dilema Veche, co-autor al romanului colectiv Rubik


3 comentarii
  1. Pingback: ieri « Inmarg's Blog

  2. Pingback: ieri | copaculcuportocale

  3. Pingback: Prin blogosfera literara (14 – 20 ianuarie 2013) | Recenzii filme si carti

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *