Ce facem cu nenorocirea care ni se administrează zilnic? – este una dintre multele întrebări care se ridică din paginile romanului Ziua Morților al lui Cees Nooteboom. Autorul olandez propune aici, drept modalitate de păstrare a omenescului viu, distanțarea prin însingurare, ieșirea din cadru și, implicit, privirea aruncată înspre lume dintr-o zonă aflată în spatele scenei pe care oamenii își beau, inconștienți, porția zilnică de teroare. Dezumanizarea privirii este un lait-motiv al cărții, cauză și în același timp consecință a abrutizării:
„Ideea e că… toată nenorocirea asta din lume ne este servită ca un fapt… și că, tocmai din pricina asta, devine mai puțin reală. […] așa ne uităm în prezent la televizor, vedem oameni, refugiați, poți înșira toată gama, în fiecare seară alții, numai și numai fapte, așa cum și lagărele Gulagului tot fapte sunt, dar în fapt – râse –, auzi cum mă exprim, dar în fapt, cifrele și știrile mai degrabă ne îndepărtează decât să ne aducă mai aprope de ele… ca și cum, aruncându-ne ochii de titani peste toate lagărele, gropile comune, câmpurile minate, măcelurile, ne luăm privirea de la ele în timp ce ne uităm…privirea noastră a devenit deja inumană […] și astfel, faptele acelea, privirea asupra lor devin tocmai ele armura care ne izolează”.
Cees Nooteboom își alege ca personaj central al cărții un bărbat ce își petrece timpul privind lumea prin obiectivul aparatului de fotografiat ori de filmat. Aceasta îi este meseria – să înregistreze evenimentele spectaculos-violente, petrecute pe suprafața zilelor. După moartea soției și a copilului în urma prăbușirii unui avion, olandezul Arthur Daane devine un călător fără bagaje, cu domiciliul în Berlinul de după unificare. Un laptop, un aparat de filmat, un telefon mobil, un radio și câteva cărți. Plus un cerc strâns de prieteni – un filosof, un sculptor și un fizician – și o prietenă căreia i se confesează. Multe călătorii. Un univers flotant. O fugă prin timp și spațiu, ineficientă din punctul de vedere al liniștirii, căci morții care n-au mai avut timp i se lipesc de propriul timp. Este și sugestia din titlul romanului, Ziua Morților reprezentând un ritual catolic, pe 2 noiembrie viii rugându-se pentru sufletele celor aflați în Purgatoriu. Și Arthur Daane trăiește și el într-un soi de purgatoriu, suspendat între viață și moarte.
Pasionat de istorie și obsedat de amestecul dintre timpul istoric și cel individual, Arthur Daane se retrage din agitația lumii tocmai pentru a o vedea mai bine: „Epuizarea […] se vedea uneori și pe chipurile oamenilor care alergau – forme de suferință în văzul lumii care erau indecente. Cristoși alergând spre Golgota. Lui alergatul nu-i spunea nimic. Împiedica ritmul a ceea ce el numea gândire. […] Izolarea îi era necesară. Era ridicol, firește, dar nu mai renunțase de atunci niciodată la ea. Pe vremuri era legată de anumite locuri, acum putea face asta peste tot. Condiția era să nu fie nevoit să vorbească”.
Tăcerea devine timp încetinit: „Mă gândeam că, în camerele oamenilor singuri, ceasurile merg mai încet”. O posibilitate de a obține exces de timp. Are nevoie ca ziua să fie goală, el însuși să fie gol. Trăirile sunt însă paradoxale. Moartea celor dragi îl scoate din lume într-o manieră dureroasă, dar îi aduce și libertatea de a se izola de ceilalți. Eliberarea înseamnă însă și povara vinovăției: „Numai gândul acesta și în el se trezea un sentiment de vinovăție cu care nu știa cum să se descurce. Era atât de obișnuit acum cu libertatea pe care o avea, încât nu-și mai putea imagina o altfel de viață. Dar libertatea aceea însemna și pustiu, sărăcie. Și ce dacă? Le văzuse și la ceilalți, care aveau copii și care nu «trebuiau să moară singuri»”. Atât singurătatea, cât și libertatea își au fluxul și refluxul lor.
Retragerea din lume nu presupune impasibilitate, căci este însoțită de un proiect, marele proiect al vieții lui Arthur Daane: să vadă și să păstreze nu doar timpul schimbării, ci și pe acela al neclintirii. Cu atât mai dificil cu cât granița dintre cele două este foarte subțire. Cele două planuri merg mână în mână, contrapunctic. Violențele teribile din Olanda, Germania sau Rusia au drept imagine răsfrântă în oglindă mărunțișurile tăcute ale vieții. Filmând, Arthur Daane se simte ca un scriitor ce își ia notițe. Se simte ca și când ar fi la vânătoare, la cules, de unde se întoarce acasă cu diverse. Strânge o colecție de imagini în care se văd doar picioarele oamenilor, roțile mașinilor, scări goale sau același copac văzut în diverse anotimpuri. Anonimul, ceea ce nu vede nimeni pentru că se află mereu acolo, se lasă greu scos la iveală și nu interesează pe nimeni.
Arthur Daane încearcă să vadă dincolo de forma umană „inutilizabilă, disecată, separată de ea însăși”, să oprească dispariția fără urmă a amintirilor, de dincolo de „nesfârșita normalitate salvatoare, înceată și tare”. Fotografiile sale vor să oprească timpul în loc, să extragă din timp o bucată de timp. Încearcă să filmeze liniștea. Relativa sa retragere va fi curmată pentru scurt timp prin întânirea cu Elik Orange, o altă ființă mutilată de trecut care trăiește într-o izolare și mai mare decât Arthur Daane, obsedată de asemenea de trecutul istoric. Este o rătăcire care întrerupe marea izolare, în început de poveste de dragoste care se va dovedi un perete orb. Violența străzii îl va afecta și într-o manieră mult mai concretă, când va fi atacat în stradă, în Spania, și va sta mult timp în comă. Sufletele rătăcite nu par a reuși să se salveze în acest roman, dar cu siguranță văd mai bine.
Ziua Morților nu e tocmai cel mai reușit roman al lui Cees Nooteboom, căci o mare parte din carte este constituită din meditațiile lui Arthur Daane și din discuțiile acestuia cu prietenii săi pe marginea fotografiei, istoriei, artei, filosofiei, limbajului, dar mai ales a (im)posibilităților de a opri timpul. Sunt idei care se dovedesc de la un punct încolo redundante, iar personajele lipsite de consistență, funcționând mai mult ca suport al speculațiilor, iar lectura înaintează anevoios uneori.
În ciuda acestui minus, Cees Noteboom reușește să strecoare adânc în mintea cititorului ideea că numai oprindu-te din alergătura zilnică și luând distanță, vezi ceea ce doar în aparență este neînsemnat. Cu atât mai mult cu cât în roman apare constant și un alt plan, o altă privire, venită dinspre o lume nepământească, un cor care percepe acut gratuitatea și nocivitatea automatismelor cu care ne lăsăm purtați prin viață. O privim și trecem cu privirea peste ea.
Cees Nooteboom, Ziua Morților, traducere din neerlandeză de Luminița Bobu, Editura Univers, 2015
Cumpără cartea din librăria online Cărturești!
