Bookaholic

Cui i-e frică de Virginia Woolf?, iniţial spectacol de licenţă, este una dintre montările studenţeşti care au reuşit să-şi facă loc în repertoriul profesionist, intrând deja în al şaselea an (a sărbătorit, pe 27 mai, la Godot, cinci ani de reprezentaţii). Spectacolul, nominalizat la Uniter, în 2009, pentru Cel mai bun debut (Florina Gleznea și Ionuț Grama), are o istorie zbuciumată, văzându-se adesea pus în dificultăţi financiare şi de spaţiu, dar a reuşit întotdeauna să-şi găsească o gazdă – de la Studioul Casandra, a ajuns la Teatrul Act, la Nottara şi acum la Godot –, iar echipa este mai consolidată decât oricând.

Cui i-e frică de Virginia Woolf?, după un text scris în 1962 de dramaturgul american Edward Albee, a beneficiat de numeroase puneri în scenă şi ecranizări (cea mai cunoscută este cea cu Elizabeth Taylor şi Richard Burton, din 1966, iar la noi – în 1995, cu Radu Beligan, Lamia Beligan, Mircea Rusu şi Rodica Tapalagă), dar este un subiect care nu-şi epuizează resursele, vorbind despre monştrii şi tragediile care se pot ascunde în spatele aparenţei de perfecţiune a familiei. Astfel, varianta Marianei Cămărăşan şi a Alexandrei Penciuc, pe lângă faptul că utilizează o nouă traducere, chiar a lui Ionuţ Grama, nu mai păstrează diferenţele de vârstă între cele două cupluri Martha (Florina Gleznea)-George (Ionuţ Grama) – care ar fi trebuit sa aibă peste 40 de ani – şi Honey (Sînziana Nicola)-Nick (Emil Măndănac).

E o alegere care nu afectează cu nimic raporturile dintre personaje, dimpotrivă, Ionuţ Grama şi Florina Gleznea îşi asimilează cu o acuitate ireproşabilă rolurile „mature”: Ionuţ Grama, interpretul lui George, „ratatul catedrei de istorie” de la universitatea condusă de socrul său, îşi duce personajul la graniţa dintre cruzime şi ironie înţepătoare, frustă şi o indiferenţă care ascunde, de fapt, o dramă profundă. La rândul ei, Florina Gleznea întruchipează o Martha frivolă, libertină, dând impresia de superficialitate, pentru ca, în final, faţada aceasta să se destrame şi se înfăţişează în toată fragilitatea ei. În dialogul final, Martha şi George nu mai sunt cuplul excentric care par a se hrăni din mici – sau mari – răutăţi unul faţă de celălalt şi faţă de cei care le calcă pragul, ci două fiinţe înfrânte, dar care, de fapt, reuşesc să supravieţuiască doar împreună, uniţi de o dramă comună.

Martha şi George din final nu mai seamănă prin nimic cu Martha şi George de la începutul spectacolului, când îi prind pe neştiutorii Honey (parcă un nume predestinat pentru naivitatea sa) şi Nick, profesor de biologie, într-un război plin de cruzime, în care cei din urmă nu sunt decât victime coletarale, de care se debarasează atunci când nu mai sunt buni nici măcar de pioni în propriul teatru al cruzimii. E o cruzime împinsă uneori înspre grotesc, cum se întâmplă în scena cu partida eşuată de sex între Nick şi Martha, care îl foloseşte pe Nick pentru a-şi face gelos soţul, în acest război total în care pare că cei doi vor să se distrugă definitiv. Atunci când Nick nu se dovedeşte „armăsarul” dorit, Martha îşi schimbă radical comportamentul senzual şi provocator şi adoptă o atitudine de stăpână care îşi striveşte şi îşi umileşte „valetul”.

Învăluit într-un comic brutal, dialogul dintre personaje este, în prima jumătate a spectacolului, dur, voit jignitor şi provocator („Nevastă-ta e îngustă-n şolduri”, îi spune, ca din senin, George lui Nick, în a doua scenă, când pentru prima oară sunt lăsaţi singuri), căpătând, treptat, nuanţe din ce în ce mai complexe, replicile au, pe alocuri, note poetice, dezbărate total de prozaismul rece de care a fost dominată prima parte („După ce plângem, ne punem lacrimile la congelator până îngheaţă de tot şi apoi le punem din nou în pahar”, spune Martha, când deja încetează să joace comedia sinistră a soţiei care nu-şi respectă soţul „ratat”, recunoscând, de fapt, că „George este singurul bărbat care a reuşit să mă facă fericită” şi nu-l mai pedepseşte pentru „stupida greşeală” pe care a făcut-o de a o iubi).

„Adevăr sau iluzie? Cine poate şti?” – acesta este motto-ul sub care se desfăşoară întreg spectacolul. Un joc de lumini şi umbre, în care fiecare personaj pare a fi când bun, când rău, când superficial, când copleşit de o povară pe care nu o mai poate duce. În final, un lucru măcar este clar: comportamentul lor nu este unul gratuit, nimeni nu se poartă crud din plictiseală sau dintr-o simplă pornire excentrică, suferinţa împingându-i uneori la graniţele nebuniei.

Ironia supremă în povestea celor două cupluri care traversează o noapte de coşmar, atunci când ar fi trebuit, de fapt, să se distreze, că doar erau „la petrecere”, este că ceea ce constituie drama unuia ar fi, pentru celălalt, motiv de fericire şi împlinire. Astfel, dacă „şoricioaica” Honey, aşa cum o numeşte George, este terifiată de gândul de a avea copii şi recurge constant la avorturi, pentru Martha tragedia vieţii ei e că nu poate avea nici măcar un copil. De aici până la construi o întreagă fabulaţie, ce e drept absolut verosimilă, despre un presupus copil nu mai e decât un foarte fin pas.

Un spectacol tulburător şi închegat, Cui i-e frică de Virginia Woolf? este încă un succes al tandemului Mariana Cămărăşan şi Alexandra Penciuc, ale căror spectacole reuşesc să-şi poarte spectatorul prin cele mai diverse stări, îmbinând într-un stil inconfundabil umorul şi emoţia/drama.

Cui i-e frică de Virginia Woolf?, un spectacol de Mariana Cămărăşan şi Alexandra Penciuc

Cu: Florina Gleznea, Ionuț Grama, Sînziana Nicola, Emil Măndănac

Traducerea: Ionuț Grama