Un roman despre plecări, pierderi şi gol, scris cu tandreţe şi presărat cu surprize. O carte cu o structură circulară, închizând înăuntru un basm într-o mie de versuri.

Departe de oraşul natal, de familie şi de cel pe care încă îl iubeşte, Miranda Dortloft scrie un basm în rime. Proza densă care înconjoară această joacă imaginară, cocon al îndoielilor şi mărturisirilor, dezvăluie viaţa reală a Mirandei: din anii copilăriei petrecuţi în comunism, într-o familie mixtă, unde rege este contrastul, trecând prin povestea de dragoste, până în prezentul pustiit şi zdruncinat de depresie.

Primul roman al Veronicăi D. Niculescu îşi poartă cititorul printr-un labirint al oglinzilor deformante în care rătăcesc mână în mână o realitate şi o poveste, o prinţesă şi o femeie a zilelor noastre.

„Spre văi de jad şi sălbăţie”, de Veronica D. Niculescu – fragment

Colecţie: Ego. Proză
Editura Polirom
248 p.
Preţ: 29.95 lei
Carte publicată şi în ediţie digitală

Şi din nou: ah, dar ce-mi păsa mie de toate astea atunci?

Eu goneam prin labirintul verde de sălbăţie şi de jad ca un câine care o rupe la fugă de cum prinde poarta curţii deschisă, fiindcă de-acum cunoaşte drumul spre mare şi cu ochii închişi, şi goneşte cât poate de iute, departe, tot mai departe de casă, înghiţind hulpav hălci zdrenţuite de aer, cu limba fluturându-i şi şiroind ca o eşarfă pusă pe sârmă în bătaia soarelui, ieşind mai întâi de pe stradă, şi ieşind apoi din cartier, şi ieşind în câmpul deschis, şi străbătându-l, şi intrând între tufe, şi ieşind dintre tufe, salt însăilat după salt, şi gonind printre ierburi, şi ieşind dintre ierburi, dintre albăstrele, din trifoi, scuturând păpădii, adunând în blană ciulini, speriind șopârle și gâze, şi gonind printre pietre, răscolind stratul de gresie şi cuarţ, şi răscolind dunele de nisip, şi închizând ochii în ultima clipă, şi astfel aruncându-se-n valuri, cu un scâncet prelung.

Câinele pe care nu l-am avut niciodată, câinele care sunt eu. Doar că eu mă trânteam acolo, între ierburi. Acolo scânceam şi mă rugam să nu cresc niciodată. De fapt, traversam infinitul dintre uşa apartamentului nostru de la parter şi întinderea de pământ de lângă bloc, trecând prin holul cimentat, rece, cu rândurile de cutii poştale pe zidul din dreapta, proptindu-mă cu umărul şi împingând cu tot corpul în uşa grea de fier vopsită în verde, poartă-naltă de smarald, şi apoi sărind din trei paşi peste aleea din faţa blocului, cu cele două băncuţe, unde uneori erau femei, cu cărucioare sau fără, smucind din andrele ca să li se rostogolească ghemele colorate sau stând pur şi simplu cu mâinile-n sân, în capoatele lor umede pe burtă, dar şi mai adesea era gol, ce fericire, nici un bună ziua, nici un săru-mâna, şi atunci mă aruncam în valurile oceanului de ierburi enorme, pâlcuri înalte şi dese populate cu mii de fiinţe minuscule, dar nici una fiinţă umană, dincolo de care se întindeau câmpurile şi văile, de n-aş mai fi ieşit niciodată de-acolo.

Sălcii, mesteceni şi plopi tivind pajiştea largă, păpădii, albăstrele şi ciulini, pătlagină şi sălbăţie, toate erau ale mele, doar ale mele, acolo vorbeam cât era ziua de lungă cu furnici ocupate, încruntate, cu gărgăriţe călătoare şi mereu dornice de popas pe un deget, cu fluturi hoinari, dansatori hămesiţi, uneori niște apariții impecabile, alteori în veşminte zdrențuite şi pale, cu albăstrele robuste, cu păpădii istovite şi frânte, cu fire de cicoare, de untul cocoşului, traista ciobanului şi coada şoricelului, lor mă rugam să nu cresc, fiindcă ştiam urâţenia marelui, intuiam o hidoşenie a vârstelor, mirosurile, durerile, bolile, nu ştiu cum, nu ştiu de unde, dar le ştiam, le ştiam cum știe un animal din născare aproape tot ceea ce trebuie ştiut. Zăceam cu orele acolo, trântită în iarbă, mestecând petale dulci de trifoi, smulgând aţe amare din foi de pătlagină, lansând spre cer mici proiectile din măciulii maronii, şi uneori nimerind ca printr-o minune un bondar, o musculiţă, schimbându-le calea şi poate destinul, şi iarăşi rostogolindu-mă pe o parte, cuibărindu-mă pe păturica mea moale sau direct pe pământ, cu ochii la un cer dens haşurat, privind cum trec fluturii albi de varză şi uneori, mult mai rar, vreun coadă de rândunică sau un ochi de păun, cum astăzi abia de mai vezi, dacă ai noroc, prin părţile cele mai vechi ale cimitirelor, poposind pe vreo cruce. Auzeam cum mă strigă. Suflam fără vlagă într-o păpădie şi spuneam că-i devreme, mai stau. Nu mă auzea nimeni.

Dar cât de uşor se prăbuşea acest univers, atunci când un singur copil ieşit la joacă mă descoperea şi mi se alătura, întrebând ce mai fac sau ce fac, vrând să facă şi el, plictisitul. Deodată pământul de sub tine era rece şi umed, iarba culcată, tu fără rost.

Cu unghiile încadrate de jad, verdeaţă şi ţărână, încă nebotezată, mă cufundam în cada umplută de mama, regina-dădacă, la capătul prea timpuriu al zilei de vară – dar e încă lumină! – şi atunci, curăţată de mâna ei fermă care-mi scormonea şi între cele mai tainice pliuri, atunci învăţam încă un pic din urâţenia marelui. Observam dezastrul pe care ţi-l putea provoca trecerea unui singur an: căci o vedeam pe biata, splendida Sorana crescând cu un pas înaintea mea, şi pe cât de lungi erau zilele noastre atunci, pe atât de iute constatam cum i se schimba corpul surorii, şi ce dezolare imensă era să observ transformările infime dar permanente ale unui corp care-mi semănase ieri şi alaltăieri, ce groază, ce spaimă să văd ce aş putea deveni într-un an: ce e dolofan subţiindu-se, ce e trandafiriu albindu-se, ce e mai alb și mai alb întunecându-se – până în ziua când spaima asta, mascată parşiv în simple mofturi de fetiţă, m-a făcut să refuz cu îndârjire să ne mai îmbăiem laolaltă. Am rămas singură, eu cu toţi peştii aceia uimiți pictaţi pe pereţi.

Despre Veronica D. Niculescu

Veronica D. NiculescuVeronica D. Niculescu este scriitor şi traducător. A publicat volumele de proză scurtă Adeb (Limes, 2004, Premiul pentru Debut al USR Sibiu), Orchestra portocalie (Cartea Românească, 2008) şi Roşu, roşu, catifea (Casa de Pariuri Literare, 2012, nominalizări la Premiile Radio România Cultural şi la Premiul Naţional pentru Proză Ziarul de Iaşi) şi cărţile-pereche Simfonia animalieră (Casa de Pariuri Literare, 2014, Premiul „Cercul Literar de la Sibiu“ acordat de USR Sibiu, nominalizare la Premiul Naţional pentru Proză Ziarul de Iaşi) şi Hibernalia (Casa de Pariuri Literare, 2016), precum şi două volume în colaborare cu Emil Brumaru: Basmul Prinţesei Repede-Repede (Polirom, 2009) şi Cad castane din castani (Polirom, 2014, nominalizare la Premiile Revistei Observator cultural). Antologie de proză scurtă a autoarei: Floribunda (TipoMoldova, 2012). A tradus peste douăzeci de volume din limba engleză, din opera lui Vladimir Nabokov, Samuel Beckett, Don DeLillo, Siri Hustvedt, Eowyn Ivey, Lydia Davis, Tracy Chevalier.

Locuieşte în Bucureşti împreună cu soţul ei, o mulţime de flori adevărate şi cîteva animale imaginare.

2 comentarii
  1. AvatarAura

    Am ascultat la Radio Romania Cultural, spre final, “povestea” Salbatiei. Vreau neaparat sa o citesc! Apoi, pe rand, pe celelalte…

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *