În cîte feluri poţi să uiţi un om? Imaginea unei statui dintr-o reclamă la un muzeu subacvatic aduce în memoria Andei o veche dragoste şi un uitat sentiment de vinovăţie. Foile unui jurnal găsit întîmplător de două eleve scot la lumină o poveste neterminată în care se împletesc parfumul de epocă şi ororile unui trecut aproape uitat. Enigmaticele foi rămîn apoi ani de zile într-un sertar, ca să ajungă în final în mîinile unui sculptor care urmează să plece într-o aventură subacvatică. O încrengătură de poveşti ce îl au în centru pe Tibi Vreme, veşnicul cuceritor, amuzant şi blazat, care în adolescenţă avea două dorinţe: să ajungă regizor şi să plece din ţară; şi care la treizeci de ani, cantonat între munca de inginer şi o căsnicie menţinută din inerţie, îşi omoară timpul scormonind în trecut şi imaginînd plecări.
O carte despre urmele pe care le lasă iubirea, despre memorie şi despre absenţă.
Lansarea cărții va avea loc la Salonul Internațional de Carte Bookfest 2018 sâmbătă, 2 iunie, de la ora 13:00. Invitați: Luminița Corneanu și Florin Iaru. Moderator: Adrian Botez.
„Spulberatic”, de Anca Vieru – fragment
Colecţie: Ego. Proză
Editura Polirom
256 p.
Carte publicată şi în ediţie digitală
8
TV Jurnal: Jocul ielelor – patologie
N‑au trecut decât câteva ore de când a plecat. Probabil de asta mă simt aşa, dar mai târziu o să‑mi treacă. Cu siguranţă. Trebuie doar să găsesc o cale să‑mi umplu nopţile, că zilele vor merge de la sine.
Deci cine să fie în noaptea asta ? Să caut în agendă. Ordine alfabetică, ca să nu mă încurc. Astăzi să fie Cora. Cu părul ei negru, cu pielea albă şi buzele roşii. În braţele ei voi uita tot. Voi putea apoi să dorm ca un bebeluş şi să mă scol dimineaţă apt pentru o nouă zi. Sau pentru o nouă moarte.
Nu s‑a schimbat deloc de când am văzut‑o ultima oară. Părul negru nu se vede în întuneric, dar atingerea lui mă ameţeşte, mă îmbată aşa cum a făcut‑o de fiecare dată. Aşa uit cine sunt, ce fac. Şi unde sunt. Treptat m‑am obişnuit cu întunericul şi acum desluşesc patul de fier cu baldachin, ceasul cu cuc, tablourile grele de pe pereţi, gratiile de la ferestrele cu forme înalte, ogivale. Aşternuturile cu dantele par gălbui la lumina tulbure a lunii. De afară se aude vuietul furtunii care se apropie şi întunericul înghite treptat toată camera. Odată cu furtuna, ceva s‑a schimbat în atitudinea Corei, a devenit neliniştită, agitată, a început să se frământe şi să se zbată. A devenit o fiară sălbatică, gata să muşte şi să zgârie, iar eu trebuie să mă apăr la rândul meu. Ne luptăm pe viaţă şi pe moarte, dar n‑am nicio şansă. Degetele mele lasă urme sângerii pe pielea albă, în timp ce buzele de cireaşă roşie devin treptat vinete şi strâmbe de ură. Părul ei negru s‑a transformat acum într‑o mare de şerpi care mă sugrumă, mi se încolăcesc în jurul picioarelor, în jurul pieptului, mă sufocă, mă muşcă şi‑mi injectează cu duşmănie veninul lor. Ştiu c‑o să mor de o moarte lentă şi chinuitoare, aşa cum numai cei mai laşi merită. Cei care nu îndrăznesc s‑o facă ei singuri, care nu îndrăznesc să facă vreodată ceva, care aşteaptă totul de la alţii. Durerea este insuportabilă şi nu pot face nimic ca s‑o uşurez. Încerc să strig, dar şerpii mi s‑au încolăcit şi în jurul gâtului, nu mai am voce, nu mai am putere. Sunt gol şi singur în faţa tuturor.
Cafeaua de dimineaţă fără zahăr, ca nu cumva să fac diabet şi să am nevoie de un specialist. Bine că a trecut prima noapte. Acum, la muncă pe ogoarele patriei. Dimineaţă un cablu electric, diseară un robinet la o vecină, că poate se îndură şi‑mi dă o porţie de supă caldă. Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor e împărăţia cerurilor. O lobotomie, vă rog!
Şi în noaptea asta cine să fie? Urmează Dora. Aici nu văd ce surprize pot avea. Cu păr de grâu copt, cu şolduri generoase pe care poţi să‑ţi odihneşti conştiinţa încărcată, cu buze moi şi catifelate care nu ştiu decât să mângâie. O noapte de uitare, un salt în gol fără paraşută. Dora este bunătatea şi blândeţea întruchipate, vrea ca toată lumea să se bucure, să fie fericită. O minune de femeie. Un singur lucru o supără. Să vadă că tu nu vrei asta, că te împotriveşti fericirii pe care ţi‑o oferă, pe care ţi‑o dă pe degeaba. Cu mărinimie, cu generozitate. Nu suportă risipa. Nici în dragoste şi nici în viaţă. Şi uite că nu mi‑am dat seama la timp. Iar când, după fericirea de a o iubi în lanul de grâu, cu spatele forfecat de spicele coapte, cu zgârieturi de la scaieţi, cu muşcături de la insectele zumzăitoare, cu ochii la rândunelele care zburau în cercuri deasupra noastră, am încercat să o dau la o parte pentru a‑mi prelua eul şi a‑l rearanja în forma lui găunoasă pe care pot s‑o arăt liniştit lumii, atunci Dora a simţit că ceva e în neregulă. Nu mă bucurasem de ea, de ceea ce‑mi oferise, de ceea ce ar fi putut da altcuiva care să se bucure cu adevărat. Şi atunci s‑a îmbrăcat în haina de maci roşii şi a început din nou să mă sărute. Şi de data asta nu mai am cum să rezist puterii ei de seducţie, dublată de puterea ucigătoare a macilor, de somnul lent, de chemarea la uitare, la linişte, la pace. Ce poate fi mai frumos decât să mori în braţele iubirii, din cauza ei şi pentru ea? O moarte pentru care oricine te poate invidia.
O nouă dimineaţă cu cafea fierbinte şi gânduri de sinucigaş plătit. O discuţie pe teme de divorţ cu secretarul de partid. Dar repede au mai aflat, nimic nu le scapă. Big Brother ar muri de invidie.
Despre Anca Vieru
Anca Vieru este absolventă de politehnică şi a unui master în comunicare. După o perioadă de lucru în cercetare a schimbat ingineria cu ştiinţele umaniste.
A publicat în volumele colective Moş Crăciun & co. (Art, 2013) şi Ficţiuni reale (Humanitas, 2013), proiect colectiv iniţiat de Florin Piersic jr. În anul 2015 i-a apărut la Editura Polirom volumul
de proză scurtă Felii de lămîie, nominalizat la premiile revistei Observator cultural. A mai publicat în revista de proză scurtă iocan şi în revista Familia. În anul 2016 a participat la festivalul de literatură Lofest organizat la Bucureşti.
