Bookaholic

În ianuarie 2015, o coincidenţă teribilă a făcut ca lansarea celui mai recent roman al lui Michel Houellebecq, Soumission/ Supunere (Flammarion, 2015; Humanitas Fiction, 2015, traducere şi note de Daniel Nicolescu) să aibă loc în acelaşi timp cu atacurile teroriste (ale teroriştilor islamici) de la săptămînalul satiric Charlie Hebdo – şi asta cu atît mai mult cu cît romanul lui Houellebecq vorbeşte despre o ipotetică islamizare a Franţei în 2022.

Autor căruia îi place să stârnească scandal cu fiecare nouă carte, Houellebecq a avut parte, de data asta, nu numai de reacţii şi de controverse literare, dar şi de un concurs funest al realităţii. În acest context, i s-a amintit scriitorului responsabilitatea scenariului distopic pe care-l imaginează în carte, i s-a imputat exacerbarea rasismului – şi în special a islamofobiei – după apariţia unei asemenea cărţi; reacţiile au fost numeroase, şi de toate felurile.

Cu toate acestea – deşi în aparenţă e vorba despre preluarea puterii politice în Franţa de către un partid musulman, recent înfiinţat, Frăţia Musulmană (La Fraternité Musulmane) –, nu despre islamizare propriu-zisă e vorba în carte, ea este doar numele unui scenariu-parabolă care ilustrează, de fapt, ipoteza supunerii (islam înseamnă, în arabă, „supunere”/ „soumission”, în acest caz una religioasă), a supunerii generale în faţa unei ideologii sau religii, aici islamice, supunerea în faţa monoteismului, oricare ar fi el.

Supunere este, în ce mă priveşte, un roman foarte bun, de o superbă poezie a apocalipsei, o distopie vizionară, aşa cum fusese, la vremea lui, romanul lui George Orwell, 1984. Iată ce spunea – pe bună dreptate – scriitorul Emmanuel Carrère, în Le Monde des livres (în ianuarie 2015), comparându-l pe Houellebecq cu Aldous Huxley şi George Orwell: „Două romane profetice au marcat secolul trecut: 1984 şi Minunata lume nouă. Ele erau profetice nu în sensul că preziceau viitorul, care le-a infirmat, ci în acela că enunţau un adevăr legat de prezent. Anticipările lui Michel Houellebecq aparţin aceleiaşi familii. El are în comun cu Aldous Huxley o curiozitate fascinată pentru fenomenele religioase, iar cu George Orwell oroarea pentru corectitudinea politică şi un simţ ascuţit – care i se trece deseori cu vederea – pentru common decency. (…) Viitorul nu va fi, probabil, ceea ce descriu Particulele elementare, Posibilitatea unei insule sau, astăzi, Supunere, dar dacă există cineva astăzi – în literatura mondială, nu numai franceză – care gîndeşte această specie de mutaţie enormă pe care o simţim în curs cu toţii, fără să avem mijloacele de a o analiza, atunci acesta e Houellebecq”.

Ce se întâmplă, aşadar, în Supunere? Protagonistul (narator) cu care ne-a obişnuit romancierul francez în toate cărţile sale poartă aici numele François şi este profesor universitar „dix-neuvièmiste“, specialist în secolul al XIX-lea şi mai exact în Joris-Karl Huysmans (prilej pentru autor de a ironiza şi mediul universitar). La facultate o cunoaşte, de altfel, pe Myriam, o studentă evreică, actuala sa iubită. François e – cum altfel la Houellebecq? – un celibatar de 44 de ani, solitar şi mizantrop (şi misogin, după toate aparenţele), incapabil să se angajeze într-o relaţie de cuplu, deşi, de data asta, pare să manifeste cu adevărat sentimente faţă de ultima sa iubită, Myriam.

Houellebecq creează nişte legături subtile între personajul său şi cunoscutul scriitor francez de secol XIX, Huysmans, în care universitarul François e specialist. Pe de o parte, are vîrsta (44 de ani) la care s-a convertit la catolicism Huysmans (cunoscut mai ales pentru estetismul său şi pentru eroul lui decadent Des Esseintes din romanul À rebours/ În răspăr), pe de alta, e un fumător împătimit, aşa cum era şi Huysmans – analogia este una nelipsită de umor, cu accente ironic-sarcastice, fiindcă François, ajuns într-una dintre chiliile mănăstirii în care se convertise pe vremuri Huysmans, eşuează lamentabil în aventura sa spirituală, deranjat mai degrabă de detectorul de fum de ţigară instalat în chilie!

Printr-un tur de forţă cultural – acest paralelism cu Huysmans şi cu forţa catolicismului în secolul XIX –, Houellebecq, celebrul romancier francez al declinului, vorbeşte încă o dată despre declinul civilizaţiei şi democraţiei occidentale, instalate, ele însele, pe ruinele unei spiritualităţi creştine (catolice) şi ea în puternic regres. În acest context – al decăderii occidentale, al compromiterii democraţiei şi partidelor republicane tradiţionale (de dreapta şi de stânga) –, personajul François asistă la „supunerea” spirituală, morală şi politică a intelectualilor francezi în faţa unui partid musulman în ascensiune, guvernat de un lider moderat cu charismă. Supunere este scenariul distopic, teribil, al morţii democraţiei (al pluralismului ideilor, valorilor), al supunerii majoritare – a oamenilor publici, politicieni şi intelectuali – la o formă de dictatură religioasă/ideologică (aici un islamism moderat).

Supunere este, în felul acesta, o distopie frisonantă, care ne arată unde se poate ajunge odată cu declinul democraţiei occidentale şi cu demisia conştiinţelor publice: politicieni (vezi cazul celor două partide republicane tradiţionale) şi intelectuali – ca Robert Rediger, decan al noii Sorbone islamizate, ori François, care face pasul decisiv către demisia morală scriind prefaţa „pe linie” la ediţia Pléiade din opera lui Huysmans, pe care e convocat de noul regim s-o îngrijească. Mie, intelectual din Estul postcomunist, distopia imaginată de Houellebecq mi-a provocat nu spaima de islamizare (ca occidentalilor), ci de reinstalare a unei dictaturi comuniste, adică a unei dictaturi a monoteismului ideologic ori religios, cu concursul intelectualilor, dispuşi cu uşurinţă la „supunere”.

Inconturnabil romancier al declinului occidental, provocatorul Houellebecq – sau altfel spus, scriitorul căruia îi repugnă corectitudinea politică – realizează în Soumission/Supunere un superb roman poetic, crepuscular, apocaliptic, de o splendidă tristeţe de sfârşit de lume, precum în filmul Melancholia al lui Lars von Trier. Un sfârşit de lume în faţa căruia regretul infinit este afirmat la modul antifrastic, impasibil, cu distanţa (auto)ironică tipică personajelor lui Houellebecq: „Şi n-aş avea nimic de regretat” (ultima frază a cărţii).

Michel Houellebecq, Supunere, Editura Humanitas Fiction, Colecţia „Raftul Denisei” (coordonată de Denisa Comănescu), traducere din franceză şi note de Daniel Nicolescu, Bucureşti, 2015, 296 p.

Cumpără cartea din librăria online Cărturești!