Bookaholic

Ca orice obișnuit al canapelei sau, cel mult, al drumețiilor nu mai lungi de 4 zile la cort și nu mai sus de 2509 m, m-am întrebat întotdeauna ce te poate face să-ți pui colțarii în picioare și să urci, săptămâni în șir, la altitudini foarte mari, să îți riști în cel mai direct mod cu putință viața, să îngheți de frig la minus multe zeci de grade și să stai mereu cu frica edemului cerebral, pulmonar sau a unei bucăți de zăpadă care ți se rupe sub picioare.

Aseară s-a lansat o carte senzațională – În aerul rarefiat (probabil o știți după mai celebrul nume original – Into thin air), scrisă de Jon Krakauer, un jurnalist pasionat de munte și, mai ales, pasionat de a spune povești. Povestea asta nu e una fericită: Jon Krakauer a făcut parte din una din expedițiile care au urcat pe vârf pe 10 mai 1996, când a avut loc cea mai mare tragedie din istoria ascensiunilor pe Everest. Ce s-a întâmplat, unde s-a greșit? Supraviețuitor, Jon Krakauer spune povestea.

Văzusem cartea asta pentru prima oară în Kathmandu, era una dintre bibliile celor care urcau și una dintre lecturile preferate ale turiștilor care priveau cu respect forfota de alpiniști sau magazinele cu echipament de munte mai mult sau mai puțin pirat. Chiar erau mulți. În baruri auzeai vorbindu-se de ascensiuni, de vârfuri, de base camp-uri, de pregătiri, de ce piolet e mai bun ca altul. Se spuneau povești mai mult sau mai puțin vesele despre ce se întâmplă sus. Mă simțeam cam prost că cele mai palpitante povești ale mele erau raftingul pe Upper Seti și o tură cu bicicleta pe la poalele Himalaya.

Și mă tot întrebam obsesiv: oare, vreodată, în vreun univers alternativ, aș face asta?  Presupunând prin absurd că aș avea pregătirea fizică necesară, aș urca în aerul rarefiat de pe vreun optmiar? Mi-am dat seamă că nu. Și mi-am dat seama și de ce îi admir atât de mult pe cei care fac asta: își înving frica. Cu tot ego-ul de care vorbea cu  atâta sinceritate Alex Găvan la lansarea din Humanitas Cișmigiu, oamenii ăștia fac ceva ce nu înseamnă doar o depășire a limitelor fizice, ci mai ales a celor mentale. Spune și Krakauer în carte, spunea și Găvan, abia atunci îți dai seama cât de fragilă e viața și abia atunci realizezi că nu ești nemuritor.

N-am luat atunci cartea lui Krakauer din Nepal, mai aveam cam o lună de mers cu rucsacul și așa prea greu în spate prin Asia. M-am bucurat mult acum ceva timp când Ionuca mi-a spus că o traduce. Am ajuns aseară acasă și nu am lăsat-o din mână până la 4 dimineața. Știam cum se termină, citisem povestea pe net, văzusem poze, filme. Dar felul în care o spune Krakauer este cel care te ține acolo.

Când aveam douăzeci și ceva de ani, alpinismul era totul pentru mine – aproape nimic altceva nu mă mai interesa. Escaladarea unui vârf era ceva tangibil, imuabil, concret. Pericolele iminente îi dădeau acestei activități un scop precis, care lipsea cu desăvârșire din viața mea. Mă încânta noua perspectivă care reieșea din răsturnarea la nesfârșit a planului obișnuit al existenței.

Pe scurt, întâmplările: Jon Krakauer, corespondent al revistei Outside, este trimis să facă un reportaj despre comercializarea Everestului. Cum știți, pe Everest nu mai merg de mult timp doar echipe de alpiniști super bine pregătiți ci și oameni care-și permit să dea câteva zeci de mii de dolari pentru o expediție în care li se pune absolut totul la dispoziție: șerpași, ghizi, o logistică impresionantă, oxigen, unde sunt alții care întind corzile fixe, alții care te asigură și care sapă urme. Nu e deloc ușor, chiar și așa nu poți merge acolo direct de pe canapea, dar lucrurile se simplifică.

În felul acesta, ajung pe munte oameni care nu sunt neapărat pregătiți, ceea ce, pe lângă faptul că aglomerează locul, face lucrurile și mult, mult mai periculoase. Discuția este una lungă printre montaniarzi despre unde tragi linia, ce înseamnă de fapt să urci la asemenea înălțimi, dacă urcarea cu oxigen înseamnă sau nu trișare (de exemplu, cei mai cunoscuți alpiniști români, Alex Găvan și Horia Colibășanu, urcă în stil alpin, fără oxigen suplimentar).

Problema nu e însă să urci. Problema e cum cobori. Muntele are reguli clare – dacă nu începi coborârea până într-o anumită oră, șansele tale de supraviețuire sunt minime. Vremea, cu toate prognozele, poate fi extrem de imprevizibilă. Sunt lucruri pe care, oricât de pregătit ești, nu le poți preveni. La altitudine, lipsa de oxigen te face să te miști foarte încet și să gândești și mai încet, fiind aproape ca într-o transă unde lucrurile se desfășoară cu încetinitorul. Dacă simți că ai energie să ajungi pe vârf, nu înseamnă că vei și coborî de acolo. Cartea începe așa:

În timp ce stăteam cocoțat pe acoperișul lumii, cu un picior în China și cu celălalt în Nepal, mi-am curățat de gheață masca de oxigen, m-am întors cu un umăr împotriva vântului  și, dus pe gânduri, am privit uriașul platou tibetan de jos. Într-un mod vag, detașat, înțelegeam că întinderea de sub picioarele mele constituia o priveliște spectaculoasă. De multe luni visam la acest moment și la sentimentele care urmau să mă cuprindă. Dar acum, când eram în sfârșit acolo, pe culmea Everestului, nu reușeam să-mi adun energia necesară ca să îmi pese.

Krakauer intră tocmai într-o astfel de expediție plătită. Rob Hall este un alpinist foarte experimentat și respectat, cu multe ascensiuni la activ, care și-a dat seama că a duce clienți pe munte contra unei sume de 65.000 dolari e un business bun. Cu el merge Krakauer, într-o echipă de 10 clienți, pasionat încă de copil de expedițiile pe munte, dar fără nici o experiență la asemenea nivel. La concurență cu Rob Hall este Scott Fischer, și el alpinist experimentat și proprietar al unei companii care organizează ascensiuni ghidate.

Lucrurile se desfășoară normal. Aclimatizări, exerciții, discuții cu ceilalți membri sau cu celelalte echipe, expediții, câteva săptămâni pe munte pe a te pregăti așa cum trebuie de încercarea finală: vârful. Numai că ziua vârfului n-a decurs așa cum era plănuit. Vremea s-a înrăutățit brusc, o parte dintre alpiniști au plecat prea târziu de pe vârf, alții erau complet epuizați, alții s-au rătăcit. Nu s-au respectat toate regulile stabilite inițial de conducătorii expedițiilor. Nouă dintre ei au murit, printre care și Rob Hall și Scott Fischer. Ultimele cuvinte ale lui Hall, izolat pe munte, în furtună, au fost la telefon, prin satelit, către soția lui: “Hey, look, don’t worry about me”.

Krakauer a scris mai întâi un articol în Outside, pentru ca apoi să-l dezvolte și să-l transforme în carte. E interesant modul în care el încearcă să reconstituie adevărul. La 8000 m, cu o treime oxigen în aer față de normal, lucrurile devin extrem de subiective, creierul funcționează altfel, memoria îți joacă feste și percepția e înșelătoare. Deși a fost acolo, amintirile lui Jon sunt neclare, confuze și uneori complet greșite. Erorile din articol, scris la puțin timp după tragedie, sunt corectate în carte, în urma documentării.

Echipa condusă de Rob Hall din care făcea parte și Krakauer. Sursă foto

Nu vă așteptați la o poveste romanțată despre curaj și eroi. Krakauer e un jurnalist excelent. Observă, disecă, caută adevărul, povestește. Portretele oamenilor din carte sunt atât de vii încât aproape că i-ai recunoaște pe poteca de munte (mi-ar fi plăcut și mai mult dacă ediția în română avea și poze). Întâmplările sunt povestite nu cu răceală, dar cu o emoție bine ținută în frâu, dozată atât încât să nu influențeze faptele.

Când încercam să-mi dau seama ce se întâmplase acolo eram cuprins de sentimente neclare și mă obsedau împrejurările în care muriseră coechipierii mei.

Jon Krakauer povestește pas cu pas, cu incredibil de multe detalii, expediția. Pune lucrurile în context, face și o scurtă istorie a ascensiunilor pe Everest, a momentelor importante ale cuceririi (ce termen impropriu!) muntelui, explică totul chiar și pentru cei care nu știu deloc ce implică o expediție la peste 8000 metri. Analizează ce înseamnă ascensiunile ghidate, care sunt consecințele (de exemplu, una foarte vizibilă constă în mormanele de butelii de oxigen lăsate de-a lungul traseului) și care sunt riscurile (drumul până pe vârf e presărat la propriu cu cadavre), explică geografia locului.

Rob Hall, Scott Fischer, Anatoli Boukreev și Jon Krakauer. Sursă foto

Mai face ceva: încearcă să vadă care sunt motivațiile profunde ale celor care urcă pe munte, fie că vorbim de un manager general ce s-a antrenat doar la sală, de o vedetă care are ambiția personală de a urca pe Cele Șapte Vârfuri sau de cineva pasionat de munte de mic. Până la urmă, dincolo de ego, ambiție, depășire a limitelor, ceea ce te duce acolo e un impuls irațional.

În curând am realizat că a urca pe Everest înseamnă a îndura durere. Și, pentru că săptămână după săptămână ne supuneam trudei, oboselii și chinului, mi-am dat seama că mulți dintre noi căutam, mai mult decât orice, să atingem o stare de grație.

De departe, poate părea o carte de aventuri. Știi însă că totul e real și, mai ales, asculți vocea lui Krakauer care nu idealizează nimic dar nici nu minimizează. E o lume în sine pe Everest, în care concurența între firmele de ghizi e imensă, unde orgoliile sunt foarte mari, ierarhia e foarte importantă și unde lucrurile nu sunt făcute mereu așa cum scrie în teorie. Iar asta se traduce în accidente.

Nu pot să nu mă gândesc la Yasuko, a spus încet. Era atât de mică. Încă simt degetele ei cum îmi alunecă de-a lungul bicepsului și cum își dau drumul. nici nu m-am uitat în urmă.

În plan secund, Krakauer își spune propria poveste și felul în care toate aceste întâmplări tragice s-au reflectat în el. Nu cred că e ușor să treci prin trauma de a-ți vedea coechipierii murind, nici prin cea în care îți dai seama că ești mai egoist decât crezi sau prin cea când simți că puteai face mai mult. sau atunci când îți conștientizezi propriile limite, când ești epuizat, înghețat, când urci fără să te bucuri sau să-ți dai seama ce se întâmplă cu tine.

Probabil muntele îți arată fețe ale tale pe care nu le știi și probabil că devii mult mai sincer cu tine însuți. Asta mi-a plăcut la Krakauer. Scrie cu curaj, într-un fantastic exercițiu de catharsis personal, atât despre o tragedie care implică mulți oameni dar și despre trăirile, limitele și slăbiciunile lui.

Stăteam gol în pat și ascultam sunetele nopții care ajungeau până la mine pe fereastra deschisă. Țârâitul soneriilor de la ricșe se amesteca cu claxoanele mașinilor, cu ofertele ademenitoare ale vânzătorilor ambulanți, cu râsul unei femei, cu muzica dintr-un bar din apropiere. Întins pe spate, prea drogat ca să mă mișc, am închis ochii și am lăsat căldura premusonică, lipicioasă să mă acopere ca un balsam; mă simțeam de parcă mă contopeam cu salteaua. O procesiune, în culori țipătoare, de moriști gravate și de personaje năsoase din desene animate plutea în spatele pleoapelor mele închise.

Când mi-am întors capul pe o parte, mi-am atins urechea de ceva ud; mi-am dat seama că lacrimile îmi curgeau pe obraji și îmbibau cearșaful. Am simțit cum o bulă plină de durere și rușine tot crește și bolborosește și îmi încovoaie spatele de undeva dinăuntrul meu. Primul hohot mi-a erupt pe gură și pe nas într-un șuvoi de mucozități. Apoi a urmat încă unul și încă unul.