Bookaholic

Inconfundabil stilul lui Susan Sontag de a scrie în jurnal! Notele, ideile prescurtate şi aruncate parcă la întâmplare (multe pentru a fi continuate mai târziu), fragmente dintr-o zi pe care nu ne-o putem imagina decât parţial, toate întrerupte de concluzii adânci, care ne fac adesea să privim înspre noi înşine. Aşa arată Jurnalul şi notele lui Susan Sontag, culese în perioada 1964-1980, sub titlul As Consciousness Is Harnessed to Flesh.

Interesant la acest jurnal, la această alegere de a pune laolaltă toate ideile care au făcut parte din întregul corpus de muncă al scriitoarei, e tocmai faptul că devine o reprezentare la scară redusă a muncii sale de o viaţă.

© Susan Sontag fotografiată de Jean-Regis Rouston

Şi pare potrivit să redau un exemplu al felului în care îşi făcea auzite ideile, dezmembrând concepte, promovând construcţii noi, alterând tipare vechi. În Notes on Camp, eseu scris în 1964 şi devenit una dintre cele mai importante şi apreciate lucrări, Sontag scrie:

„Gustul nu are un sistem şi nici dovezi. Însă există ceva ca o logică a gustului: sensibilitatea consecventă care se află la bază şi care dă naştere unui gust anume. O sensibilitate e aproape, chiar dacă nu în întregime, inexprimabilă. Orice sensibilitate care poate fi îngrămădită în şablonul unui sistem sau mânuită cu ustensilele grosolane ale dovezii nu mai este în niciun fel o sensibilitate. S-a consolidat într-o idee…”.

Singură recunoaşte că felul său de a lucra nu îi dă voie să fie cea mai prolifică, iar aceeaşi impresie o ai şi atunci când îi citeşti notele şi paginile din jurnal, convins fiind că nu va mai avea timp să mai facă nimic din ceea ce îşi propune. De la liste de filme de văzut şi până la asociaţii de idei şi proiecte noi, toate par promisiuni pe care, în mare parte, Sontag a reuşit totuşi să le îndeplinească.

Iată cum arată, de exemplu, o singură pagină din jurnalul său, scrisă la 15 octombrie 1965:

„Ia poveştile lui Poe!

Fărâmiţarea succesului: împrăştierea energiilor
Catastrofa (pentru un artist) de a avea o retrospectivă; toate operele sale ulterioare devin postume
opera de artă ca un joc
paradoxuri abstracte în pictura modernă

Critic: epuizându-şi toate sensibilităţile

Criticul + Artistul Creator – două puncte de vedere diferite. Unul îşi cultivă obiectivitatea (cunoştinţe), celălalt subiectivitatea (ignoranţă?). Criticul se expune, se lasă bombardat de imbolduri contradictorii. Trebuie să rămână deschis, şi totuşi o o-d-a [operă de artă] poate să o anuleze pe alta.

Încearcă să vezi [1964 Mormântul lui] Ligeia ([Roger] Corman) + [1933 Misterul din] Muzeul de Ceară (versiune originală + prelucrarea [André de Toth 1953 Casa de Ceară] c[u] Vincent Prince):
Ceara f[ără] armătură topeşte un bărbat c[u] un chip frumos – încearcă să violeze o fată – ea îi zgârie faţa – se sfâşie – dedesubt, un monstru”

Alături de volumul considerabil de note şi însemnări, trăim sentimentul că Susan Sontag exersa obiceiuri de acumulare, alimentate de teama de a nu uita nimic, de a nu scăpă nimic din vedere şi, totodată, de a înţelege tot sau de a înţelege mai mult.

Iar acest îndemn la o cercetare mai în detaliu e ceea ce ajunge la cititorul care va dori de fiecare dată să lase jurnalul deoparte, cu semnul între pagini, pentru a-şi face propriile liste, pentru a însemna noile descoperiri din jurnalul lui Susan Sontag, pentru a nu uita nici el, la rândul său, nimic.

Muzee, filme, opere de artă, ceilalţi, descoperiri, redescoperiri, eseuri şi liste de lecturi, dar şi momente intense şi frecvente de reflecţii asupra propriei persoane. Pentru că orice jurnal se transformă, în multe momente, într-un instrument de introspecţie de care ne ferim de cele mai multe ori. Nu e niciodată despre noi viaţa altcuiva, însă regăsim aproape întotdeauna întrebări şi răspunsuri pe care noi înşine le-am aşternut, dacă nu pe foaie, măcar în gând.

Iar acest jurnal, scris de Sontag, obligă la un astfel de exerciţiu şi aliniază, totodată, felul în care înţelegem să privim lumea şi informaţia care ajunge la noi (în cantitate incomparabil mai mare faţă de acum câţiva ani).

Concis, stilul lui Susan ţinteşte direct către obiectul pe care îl supune analizei sale, fie că vorbim de o întreagă generaţie şi ceea ce produce aceasta (Sontag a fost numită de The New York Review of Books ca fiind unul dintre cei mai influenţi critici ai generaţiei sale), fie că obiectul de sub microscop e scriitoarea însăşi.

Pagină din “As Consciousness Is Harnessed to Flesh”

Ştim, aşadar, ce „cazne” de lectură pregăteşte un jurnal, fie că vorbim de un „fals tratat de manipulare”, fie că avem în faţă un simplu jurnal de mărturisiri. Ne înarmăm cu răbdare, cu nervi tari, cu emoţii de rezervă atunci când din ale noastre vom consuma citindu-i paginile.

Spuneam însă că stilul de a scrie al lui Susan e unul clar şi concis. Iar inclusiv aceste momente în care îşi analizează trăirile sunt însoţite de acelaşi stil care lasă să se vadă, clar ca într-o zi de vară însorită, felul ei de gândire:

„Am dus toată existenţa pe care o am de trăit? Acum un spectator, liniştindu-se. Mă duc la somn cu The New York Times. Şi totuşi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru liniştea aceasta relativă – resemnare. Între timp, groaza de dedesubt creşte, se fortifică. Cum iubeşte cineva?”.

Ce altceva ne mai atrage la un jurnal, dacă nu posibilitatea, fără a fi văzuţi sau mustraţi, de a pătrunde în lumea secretă a gândurilor altcuiva? Şi, pe lângă asta, nu oricine este cel care şi-a notat stratul invizibil al vieţii, pentru ca noi, mulţi ani mai târziu, să descoperim ceea ce autorul n-ar fi vrut niciodată ca altcineva să citească.

Într-adevăr, privit astfel, orice publicare a unui jurnal este o trădare fără margini a celui care l-a scris. Însă actul e „îndulcit” sau contrabalansat de recunoştinţa pe care fiecare cititor îndrăgostit de jurnal o simte, mai ales în faţa unor astfel de „mărturisiri”:

„Am un sentiment de stăpânire, printre toată durerea şi tot chinul de a fi fost abandonată. O astfel de breşă de inteligenţă – percepţii nu doar exprimate prin cuvinte, ci extinse spre o căutare îndelungată, un discurs cu final deschis – mă face să ştiu că trăiesc şi cresc. E aproape o sursă la fel de grozavă de vitalitate – simţind că ating sentimentul de viaţă în mine – cum e şi a fi îndrăgostit. Simt din nou, şi jubilez, că nu sunt ocupată să mor – sunt încă ocupată cu a mă naşte”.

Nu există, aşadar, un drept al nostru câştigat de a citi un jurnal, însă privite ca nişte memorii, chiar dacă asta sunt doar parţial, reuşim să ne absolvim de vina pe care am fi simţit-o ştiind că pătrundem, neinvitaţi, în miez de noapte, în sufrageria luminată modest de o lampă alături de care o Susan Sontag îşi analiza frământările sau de o lumânare alături de care, la câteva zeci de ani în urmă distanţă, un Delacroix îşi povestea cina cu Chopin.