Tag: eseu

„Detaliile luminoase” ale paradisului – „Două eseuri despre paradis și o încheiere”, de Horia-Roman Patapievici

Apărut la finalul anului trecut, volumul Două eseuri despre paradis și o încheiere semnat de Horia-Roman Patapievici aduce în prim-plan o temă pe care modernitatea o trecuse în rândul celor fanate. La urma urmei, o obișnuință culturală ne-a făcut ca de la prima întâlnire cu Divina commedia a lui Dante să intrăm într-un soi de partizanat estetic cu Infernul, în defavoarea Purgatoriului și a Paradisului. Trebuie spus din capul locului că nu avem de-a face cu un volum de investigație teologică, ci cu unul care vede în paradis un principiu de construcție estetică. Citeşte tot articolul


De la Dublinul fără ieșire la teatrul absurdului – condiția incapacității de la James Joyce la Eugen Ionesco

În ceea ce privește paradigma spațializării în literatura secolului al XX-lea, în ansamblul ei - implicit literatura modernă și postmodernă -, s-au constatat două fenomene radicale care au influențat evoluția acesteia: fie de încercare a înlăturării acestor spații prin ambiguizarea așa-numitelor „granițe” (fenomen remarcat ceva mai accentuat în postmodernismul de sorginte central-europeană), fie o influență concretă și acută asupra artei, profund influențată de spațiul în care se manifestă. De la pictură la sculptură, cinematografie și, cu precădere, literatură, operele unor scriitori precum Franz Kafka, Charles Baudelaire, Gabriel Garcia Marquez, William Faulkner sau Milan Kundera, doar ca să îi numesc pe câțiva, au „depins” - în mod categoric voit - de o anume localizare geografică. În timp, aceasta a servit nu doar ca spațiu pentru desfășurare în sensul propriu al termenului, ci, mai mult, ca o conjunctură de factură identitară, menită să ilustreze o anume relație existențială care se stabilește între condiția umană și „limitarea” geografică, raport în urma căruia spațialitatea ajunge să devină nu doar un dat al determinării, ci, în majoritatea cazurilor, să acapareze individul pe de-a-ntregul.

Eseu de Raul Săran

Citeşte tot articolul


Caracterul caleidoscopic al „Bibliografiei generale”

Bibliografie generală, romanul lui Mircea Horia Simionescu, este cel de-al doilea volum al fabulosului Ingenios bine temperat, fiind o scriere satirică și umoristică care ia în derâdere toate convențiile literare. Autorul opereză aici cu o serie de inserturi de surse livrești pe care le topește parodic în discursul său. Acesta resuscitează și redimensionează pattern-uri narative și stilistice, dezlănțuind un gigant carnaval al literaturii. Astfel, ia naștere o construcție multietajată, eterogenă, un mutant stilistic și narativ. Ingeniosul, pus pe șotii, sfidează nestingherit orice normă, limită sau convenție. De data aceasta, literatura joacă după regulile lui, iar el se prăpădește de râs (și de jale) în spatele cortinei.

Eseu de Dana Tudor

Citeşte tot articolul


Umbrele socio-psihologice ale lui Orlando. Androginie versus acceptare de sine

Textul de față analizează felul în care ființa umană are capacitatea de a rezona lăuntric atât cu psihologia feminină, cât și cu psihologia masculină. Doresc să arăt, în cele din urmă, importanța acceptării atât interpersonale, cât și intrapersonale a acestei dualități, pornind de la romanul Orlando al Virginiei Woolf, care este o biografie autoficțională bazată pe relația pe care autoarea a avut-o cu aristocrata Vita Sackville-West între 1925 și 1928.

Eseu de Bogdan-Constantin Negrei Citeşte tot articolul


Și iubirea se învață – Alain de Botton, „Ce se întâmplă în iubire”

Născut în 1969 în Elveţia, dar stabilit la Londra, Alain de Botton este unul dintre cei mai populari scriitori. Operele absolventului de istorie şi filozofie de la Cambridge sunt traduse în peste douăzeci de limbi, bucurându-se de o faimă internaţională, deşi nu unanimă, în America fiindu-i contestată maniera de a „coborî în stradă”, de a populariza filozofia. După romanele eseistice de la începutul carierei sale de scriitor (Essays in Love – 1993, The Romantic Movement - 1994, Kiss & Tell -1995), A. de Botton şi-a găsit vocaţia în genul eseistic, impunându-se atenţiei internaţionale cu lucrarea How Proust can Change your Life - 1997, urmată de The consolation of Philosophy - 2000, The Art of Travel - 2002, Status Anxiety - 2004 şi The Arhitecture of Happiness – 2006, The Pleasure and Sorrows of Work – 2009, Religion for Atheist – 2011, How to Think More About Sex – 2012, Art as Therapy – 2013, The News: A user's Manual – 2014. Citeşte tot articolul


Ovidiu Komlod: „«noapte-lumină» reprezintă o sinucidere a criticului din mine” (interviu)

În 2017, în colecția Plantații a Casei de Editură Max Blecher, apărea volumul noapte-lumină, de Ovidiu Komlod. Despre această carte, Ioan Es. Pop scria: „Nu este întâmplător faptul că, prin mottoul cărții și prin autoportretul pe care și-l face în primul ei poem, Ovidiu Komlod se poziționează și își poziționează viziunile în proximitatea atât de densului și ofertantului univers Blecher, care îi slujește ca linie de start, dar nu-i stânjenește înaintarea spre propriul punct de sosire. În lupta cu limita, sunt folosite diverse strategii de aneantizare, de la aceea a cufundării în somn, la cea a ascuțirii de sine echivalente vizual și sonor cu «filamentele strigătului». Cu o aripă în «irealitatea imediată» și cu alta în cotidianul alimentat de emoțiile unor experiențe mai mult sau mai puțin sublimate, cartea lui Ovidiu Komlod este, dincolo de anumite vecinătăți, una care îi aparține numai autorului ei, «în numele tatălui. fiului. sfântului vid»”. Să aflăm perspectiva autorului despre (i)realitatea proprie:

Citeşte tot articolul


Robert Simonišek: „Cred că scrisul în general ar trebui să fie expresia unei necesități interioare și că poezia, proza, eseul sunt doar forme diferite de exprimare”

Robert Simonišek s-a născut în 1977, în Slovenia. Este poet, prozator, eseist și critic de artă. A fost, vreme de câțiva ani, ghid de turism, iar vreme de câteva luni, a predat la Universitatea din Ljubljana. La sfârșitul lui octombrie a participat la maratonul de poezie prin Europa Centrală și de Sud-Est, din cadrul Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara, alături de alți poeți din România și din străinătate. Citeşte tot articolul


Când dragostea e mai presus de ură: „Nu veți avea ura mea”, de Antoine Leiris

După știrile de aseară, în care am aflat de atacul terorist de la Barcelona, mi-am amintit, din nou, de o carte fabuloasă pe care am citit-o toamna trecută și despre care, cu urgențele cotidiene, nu am apucat să scriu până acum: Nu veți avea ura mea, de Antoine Leiris. Un volum inedit de non-ficțiune, o carte care te dezechilibrează și reechilibrează, o altfel de pledoarie pentru iubire, una sfâșietoare, dar frumoasă, copleșitoare, dar necesară, dureroasă, dar plină de speranță. O carte ce se cere citită, mai ales în vremurile pe care le trăim (din 2016 și până în ianuarie 2017, de pildă, au fost mai bine de zece atentate numai în Europa). Citeşte tot articolul


Tiparul femeii flapper și spargerea lui prin intermediul nebuniei în romanele „Blândețea nopții” și „Acordă-mi acest vals”

Dacă până la începutul Primului Război Mondial, idealul feminin l-a reprezentat the Gibson Girl (fata Gibson), cu talia ei în formă de clepsidră, modelată de corset, și părul buclat, strâns într-un coc (1), războiul și, apoi, perioada postbelică au creat condițiile socio-economice și culturale favorabile unui nou model feminin, ilustrat de imaginea femeii flapper. Potrivit lui Kelly Boyer Sagert, care redă această trecere de la Gibson Girl la Flapper prin intermediul modificărilor tendințelor în modă, noua femeie a secolului XX nu mai poartă corset, ci rochii cu topul asemănător cămășilor bărbătești, care oferă o mai mare mobilitate, sunt mai confortabile pentru noile munci ale femeilor și a căror lungime se tot scurtează, până când, în 1928, ajung să expună genunchii. Totodată, cârlionții prinși în coc sunt înlocuiți de bobul asortat cu o pălărie cloș, care e asortată la rândul ei cu un lung șirag de perle. (2) Cu înfățișarea sa de tomboy, noua femeie frecventează cluburi de noapte, dansează, consumă alcool și fumează (gesturi care până în secolul XX erau masculine par excellence), iar comportamentul ei nu se mai încadrează în tiparul eleganței și supunerii față de bărbat din perioada premodernă. (3) Toate aceste modificări vin pe fondul mobilizării bărbaților la război, care a făcut loc femeilor în sfera forței de muncă, foarte multe dintre ele ajungând să ocupe meserii în spații văzute până atunci ca exclusiv masculine, precum biroul, fabrica, magazinul sau agenția guvernamentală. (4) Citeşte tot articolul


Un nou Eminescu apăru

Proza contemporană oferă nu numai o diversitate de tendințe, dar și o serie de valori aflate în mișcare. Prin urmare, o cartografiere reprezintă un gest de reală dificultate. Este cu atât mai greu cu cât principiul valoric ar trebui să prevaleze, iar nu cel cantitativ, care se limitează la înregistrarea unor tendințe. Fie ele formale sau mentalitare. Uneori, însă, înregistrarea de tendințe literare devine metodă de lucru. E cazul lui Franco Moretti care, în Grafice, hărți, arbori (1), analizează evoluția romanului ca gen literar. Modelul teoretic configurat de Moretti e fertil, și, dincolo de negocierile de verdict, el ar putea da rezultate interesante în spațiul românesc. Citeşte tot articolul


Un nou val în fotografie: Mihai Barabancea și „Sărutul”, un album extra-ordinar

Mihai Barabancea a încercat vreo trei-patru facultăți înainte de a ajunge la secția de Foto-Video de la Universitatea Națională de Arte București, unde a rămas și a fost și bursier. Crede că acolo îi era menit să ajungă. La sfârșitul primului an de facultate, și-a pus cap la cap un mic volum (dummy), pentru a ține o evidență a fotografiilor pe care le făcuse, pentru a avea tot ceea ce lucrase în anul respectiv. Cărticica a fost văzută de Nicu Ilfoveanu - artist vizual și autor de albume de fotografie -, căruia i s-a părut bună și care l-a îndemnat să lucreze împreună la un nou proiect. Anul următor, a aplicat la una dintre sesiunile de finanțări ale Administrației Fondului Cultural Național (AFCN), fără succes însă. Totuși, acest lucru nu l-a descurajat. A aplicat din nou în 2014 și de data aceasta a primit finanțare. Citeşte tot articolul


„Fugarii. Evadări din închisori şi lagăre în secolul XX”, de Ruxandra Cesereanu, la Polirom

De-a lungul secolului XX, regimurile totalitare au folosit cele mai dure mijloace pentru a-şi anihila opozanţii. Unii dintre cei persecutaţi erau torturaţi sau ucişi imediat după capturare, alţii erau duşi în închisori sau lagăre. În timp ce o parte au încercat să supravieţuiască în condiţiile inumane de detenţie, destui dintre ei au hotărît să-şi redobîndească libertatea şi şi-au riscat viaţa pentru a ajunge dincolo de gardurile de sîrmă ghimpată şi zidurile care îi înconjurau. Citeşte tot articolul

„Despre minciună”, Sfântul Augustin: A minți sau a nu minți? – aceasta este întrebarea

Eram în liceu când un eseu pentru ora de franceză m-a pus pentru prima dată în situația de a scrie despre minciună. Și cum scrisul a presupus o limpezire și o asumare mai intensă decât simpla chibzuire în adâncul minții, episodul a rămas cumva prins de mine. Titlul în franceză nu era tocmai neutru, doza de „îndrumare” fiind considerabilă. Toutes les vérités ne sont pas bonnes à dire. Sugestia resimțită era destul de limpede: dacă spui mereu adevărul, provoci probleme. Unele minciuni sunt necesare. Sunt albe. Și, cumva, sugestia venea să confirme ceea ce fiecare dintre noi obișnuiește să facă deseori, în proporții și contexe diferite. Fie pentru a-și înlesni calea, fie pentru a le fi celor din jur mai bine. Egoism, ipocrizie, demagogie, diplomație, altruism, patologie – multe scuze și acuze ar fi de găsit în jurul minciunii. Citeşte tot articolul