Tag: jurnal Bogdan Munteanu

Part-time printre oameni #2

*** Astăzi m-am ciocnit cu unul în mijlocul străzii. Nu ne-am văzut, pur și simplu nu ne-am văzut! El cu telefonul lui, eu cu-al meu. El cu prietenii lui, eu cu-ai mei. Dacă individul ar fi fost mai înalt (sau, mă rog, dacă aș fi fost eu mai scund) ne-am fi trosnit destul de rău. O buză spartă, poate? Un nas umflat? Un cucui? Două? Un fuck, un băga-mi-aș? Dar tipul era mic. Mic, frate, mic de tot, așa că n-am pățit niciunul nimic. Am tresărit, ne-am ridicat moacele puțin mirate, puțin speriate, ne-am strâns telefoanele în pumni și-am zis, aproape simultan, ă, scuze. Am râs tâmp, hî. După care ne-am văzut fiecare de drumul lui, de prietenii lui. Citeşte tot articolul

Part-time printre oameni #1

*** Hoinăream prin Scoția de câteva săptămâni. Ajunsesem în Oban, un port cochet și liniștit, cu gândul să o tai spre o insuliță, Coll, Tiree, nu conta prea mult. Rătăceam pe străduțele lăturalnice ale orășelului și mă opream din când în când, fără un motiv anume. Mă opream, mă așezam pe marginea drumului și pierdeam vremea. Și mă simțeam grozav, pentru că nimic nu mă împiedica să mă opresc și să pierd vremea. Poposisem în fața unei case, mă uitam la cei doi câini din curte. They are the most polite dogs in Scotland, am auzit. Come, don't be shy! Un tip pe la vreo 60 de ani îmi făcea cu mâna de pe verandă. Zâmbea. Ce tare, intră, ce mai stai, mi-am spus și-am deschis poarta fără nicio reținere. Am mâncat și-am băut și-am stat la povești, ca doi prieteni vechi, care se revăd după ani. Am trăncănit până s-a lăsat întunericul. Până ne-a intrat frigul în oase. Cu o mică pauză, ca să privim apusul. Apoi omul s-a oferit să mă găzduiască peste noapte. Am ezitat puțin, dar am primit. Am baricadat ușa camerei cu rucsacul – mi s-a spus de prea multe ori că nu e bine să stai de vorbă cu străinii și așa mai departe. Dimineață, gazda a pregătit micul dejun. Scottish breakfast, my friend. English, Scottish, whatever, am mâncat. Am mulțumit. Pentru masă. Pentru tot. Ne-am strâns mâinile și ne-am zâmbit. Așteaptă puțin, a spus, cumva misterios, și s-a dus până în casă. S-a reîntors cu o plasă. Închide ochii, a spus. Am făcut întocmai. Am simțit cum îmi umblă în rucsac, cum îmi îndeasă ceva în el, și mi-a bătut inima mai tare. Ce face? Ce-mi pune acolo? Mâncare? Apă? Whisky? Bă, ăsta-mi pune o bombă! Nu, nu-i nevoie, am protestat timid. Gata, a zis tipul și m-a bătut pe umăr. Ne-am mai strâns o dată mâinile și ne-am despărțit. Îndată ce-am cotit, am deschis rucsacul. Și m-am bucurat și-am râs de mama focului, bombă, auzi, ce prost! Câteva ore mai târziu, descopeream insula Tiree cu un binoclu la gât. Citeşte tot articolul