Tag: lumea

Autori în casă, autori acasă – #8: Andrei Novac

Există evenimente, oameni și locuri care ne definesc, care ne-au format și pulsează latent sau manifest în ceea ce facem, în ceea ce scriem, în modul în care relaționăm cu ceilalți, în modul în care ne dezvoltăm și trecem prin viață. Există povești pe care memoria ni le „întoarce” în prezent sub o formă mai mult sau mai puțin reală, există imagini puse pe stand by care mai sunt prezente doar în amintirile noastre. Rubrica Autori în casă, autori acasă este un spațiu în care scriitorii se întorc în timp, la primele amintiri din locurile natale, pentru a retrăi farmecul de odinioară al unui trecut personal, pentru a ne dezvălui unde au luat naștere cu adevărat. Andrei Novac ne povestește despre o copilărie care se desface ca un drum pe care se pășește continuu: pe drumul pe care merg,/ forma lui este asemănătoare/ cu cerul pe care îl ridici,/ mereu după ploaie. Citeşte tot articolul


Lumea Sofiei de Jostein Gaarder

Lumea Sofiei, de Jostein Gaarder – o călătorie fermecătoare

Există nenumărate poveşti de care ne îndrăgostim şi pe care nu le mai uităm niciodată. Cuvintele, întâmplările, faptele rămân întipărite în inimă, ca prinse în cea mai veche carte din lume. Mai există, de cealaltă parte, şi poveştile pe care încercăm din răsputeri să le uităm. Poveştile care, la vremea lor, nu au fost spuse prin cuvintele potrivite. Ce face însă, dincolo de felul în care rostim o poveste, să rămână alături de noi o trăire pe care ne promitem că nu o vom uita niciodată? Şi, tot dincolo de cuvinte, amintirea a ceea ce simţim se păstrează, fără ca noi să mai depunem vreun efort ca atunci când încercăm să uităm. Citeşte tot articolul

La un secol după împlinirea viselor lui Einstein

Pentru conştiinţa greacă veche, visele aparţin periferiilor spaţio-temporale, fiind aşezate mai degrabă dincolo de spaţiu şi timp, în jurul acestora, după cum Okeanos e (b)râul ce strânge singura lume posibilă. Mai târziu, în secolul II, Artemidor din Efes ne-a sistematizat primul o viziune tipică, pentru care visele puteau fi mai ales premonitorii, cu alte cuvinte oniromanţia. După 1700 de ani, cât visul a fost cenzurat fără milă de cenzura teologică şi raţională, sau dimpotrivă, revalorizat în baroc, apoi romantism ori decadentism, pentru Sigmund Freud, visele s-au dovedit a fi nişte profeţii despre trecut. Ele (pro)vin de acolo, din acea zonă ceţoasă, demascând mai mereu o traumă infantilă. La fel, într-o genială conferinţă din 1901, Henri Bergson declara că visul nu e nimic altceva decât o înviere a trecutului. Citeşte tot articolul