Eu zic că dacă, la finalul romanului Lydiei Davis, nu eşti epuizat, „muncit” de-a binelea, înseamnă că ai făcut o lectură de suprafaţă, agrementală. Or, Sfârşitul poveştii e orice, numai un roman comod şi superficial de (pe)trecut timpul nu e. Bine construită, excelent scrisă, în convenţia stilistică a scrisului american „alb”, neutru, fără podoabe, dar şi în aceea a frazei curgătoare, proustiene (autoarea a tradus din Proust – dar şi din Blanchot, Leiris, Foucault, şi acest lucru se simte), cartea câştigătoarei Man Booker International Prize în 2013 e o carte dificilă, care-şi provoacă cititorul la o meditaţie pe marginea scrisului şi a jocurilor memoriei. Fiindcă acesta este, de fapt, subiectul romanului: despre felul cum memoria selectează, falsifică şi reordonează, modificând-o substanţial, realitatea, pe de o parte, şi despre procesul scrierii, pe de altă parte. Nu altceva făcea, în fond, Proust în monumentalul său ciclu romanesc. Citeşte tot articolul