Tag: scriitura

[Portret] Anca Vieru: „Le dădeam apă la moară profesoarelor de română, uneori nu făceam temele”

În curtea unei ceainării din București, Anca Vieru își așază rucsacul mov pe spătarul scaunului. Apoi, povestește că, de obicei, preferă să-i asculte pe ceilalți și că nu vorbește cu ușurință despre viața ei personală. Poartă ochelari cu rame subțiri, are părul tuns bob și, când îi vine în gând vreo amintire care îi stârnește râsul, își dă bretonul la o parte cu inelarul. De pildă, când își aduce aminte că nu-i plăcea de nicio culoare să scrie comentarii literare pentru orele de limba română de la școală. În schimb, se pricepea la matematică. „Le dădeam apă la moară profesoarelor de română”, spune ea. „Nu le băgam în seamă, uneori nu făceam temele”. Pe una dintre ele a supărat-o pentru că a purtat în clasă cercei din bănuți de aur. „Abia îmi făcusem găuri în urechi și i-am spus că nu pot să-i scot, pentru că mi se astupă. Țineam o bentiță peste urechi, ca să nu se mai vadă cerceii”. Până când a făcut o infecție și a renunțat să-i mai ascundă. Citeşte tot articolul


Elias Khoury: „Literatura este istoria oamenilor obișnuiți” (interviu)

L-am cunoscut pe scriitorul Elias Khoury cu puțin timp înaintea prezentării ultimei sale cărți, Copiii ghetoului, la ediția a XIII-a a Salonului Internațional de Carte Bookfest București. Romanul său a fost recent tradus în limba română la Editura Polirom de Nicolae Dobrișan. M-am simțit onorată de această întâlnire și de ocazia de a-i pune câteva întrebări scriitorului de origine libaneză despre cartea sa, despre cum concepe actul de a scrie, literatura, semnificațiile și raportarea ei la realitate. Citeşte tot articolul


Primul Pamuk tradus în engleză: „Fortăreaţa albă”

Nu mă număr printre fanii înfocați ai lui Orhan Pamuk, dar recunosc că Muzeul Inocenței și Zăpada mi-au plăcut. Oricum, destul cât să mă determine să-i citesc şi prima carte tradusă în engleză, Fortăreaţa albă - publicată la noi inițial în 2007, apoi în 2012, în traducerea iscusită a Luminiței Munteanu. Din nefericire, pe mine acest roman de tinerețe al autorului turc distins cu Nobel a reuşit să mă adoarmă pe la jumătate. Deși plasat într-un, altfel, foarte bine recreat Istanbul de secol al XVII-lea, Fortăreaţa albă nu e deloc un roman istoric, aşa cum bănuiam, citind primele pagini (nu, nu prefaţa!). Poate, așa cum s-a mai spus, este o așa-zisă metaficţiune istoriografică, deși, cinstit vorbind, n-are prea multe din ingredientele-cheie ale acestui gen, așa cum a fost el teoretizat de Linda Hutcheon. E mai curând o parabolă despre identitate, cu o punte ficţională între lumea Vestului şi cea a Estului pe care păşesc, alternativ sau în sincron, doi eroi din tagma (hiperfolosită) a gemenilor. Despre dublu, oglindă, identitate (narativă, mai ales) şi conondrumul cu care-şi sparg capetele marii noştri prozatori, români și străini deopotrivă – realitate vs. ficţiune – e vorba în această carte. Citeşte tot articolul


Cum învățăm să privim: o lecție seducătoare de istoria artei de la Daniel Arasse

Nu vedeţi nimic, pentru că nu ştiţi să priviţi cum trebuie. Pentru că subinterpretați sau suprainterpretaţi, dar pierdeţi din vedere tocmai detaliile care schimbă sensul. E ceea ce spune, cu şarm, inteligenţă şi umor, Daniel Arasse în volumul cu un excelent aspect grafic (conţine 24 de reproduceri color ale unor picturi faimoase) intitulat Nu vedeţi nimic. Autorul e un reputat istoric de artă, născut la Oran, în Alegeria, în 1944 (din păcate, a murit la Paris, în 2003, din cauza unei cumplite boli degenerative), absolvent de Filologie clasică, dar preocupat ulterior de artă. Citeşte tot articolul


Dezumanizarea prin frică și frumusețea salvată prin literatură – Herta Müller, „Patria mea era un sâmbure de măr. O discuție cu Angelika Klammer”

În cadrul dialogurilor din volumul Patria mea era un sâmbure de măr, subintitulat O discuție cu Angelika Klammer, Herta Müller le oferă din nou cititorilor posibilitatea de a pătrunde în diverse unghere ale vieții și operei sale. Franchețea tulburătoare, intensitatea adesea surdă a interiorității și subtilitatea profunzimii scriiturii străbat necontenit rândurile confesive. Citeşte tot articolul


Pentru Jodi Picoult, o carte este exact ca un copil: se „naște” o dată la nouă luni

Mici lucruri mărețe, apărut la Editura Trei în colecția Fiction Connection este considerat cel mai important roman al lui Jodi Picoult. Scrisă cu empatie, inteligență și candoare, Mici lucruri mărețe este o carte despre rasism, privilegii, prejudecăți, dreptate și compasiune. Picoult nu trage concluzii, dar îi provoacă pe cititorii săi la introspecție și analiză, invitându-i la un exercițiu de sinceritate asupra propriilor convingeri. Citeşte tot articolul


O închisoare comunistă și romanul ei excepțional – „Orașul închis”, Viorica Răduță

Pe coperta volumului Memoria, istoria, uitarea al lui Paul Ricœr este reprodusă o sculptură barocă, din biblioteca Mănăstirii Wiblingen (Ulm,) în care este reprezentată o confruntare dintre Cronos ce încearcă să smulgă o filă dintr-o carte şi istoria însăşi, care opreşte gestul zeului cu mâna stângă, în timp ce în mâna dreaptă oferă vederii propriile-i instrumente: cartea, călimara şi stiletul. Această valoare de instrument al istoriei, ce se opune ştergerii urmelor provocate de trecerea timpului, o are și recentul roman scris de Viorica Răduță, Orașul închis. Citeşte tot articolul


Jeff Lindsay: „I-am lăsat loc lui Dexter să se întoarcă, dacă va vrea” (interviu)

Creatorul faimosului criminal în serie Dexter, Jeff Lindsay, a fost unul dintre invitații celei de-a V-a ediții a Festivalului Internațional de Literatură și Traducere de la Iași (FILIT). A urcat pe scena Teatrului Național „Vasile Alecsandri” duminică, 8 octombrie, în cadrul Serilor FILIT, într-un eveniment moderat de Vlad Tăușance. Publicul l-a îndrăgit imediat, căci Lindsay e tipul de scriitor american performer, care a înțeles că (și) industria editorială e o afacere, că autorul trebuie să contribuie activ la promovarea scrierilor sale, iar cititorii trebuie seduși cu toate armele pe care le ai în dotare - în cazul său, e vorba despre prezență de spirit, spontaneitate, onestitate, povești atipice, și, presărat peste toate, un umor nebun. Citeşte tot articolul


Adrian Georgescu: „Rețeta tinereții veșnice e să te reinventezi continuu” (interviu)

Exitus, noul roman semnat de Adrian Georgescu, e o călătorie de la prima la ultima pagină. Una care te ține acolo, indiferent de cât de crudă ți se pare, cât de plină de grozăvii este, chiar dacă uneori te șochează, alteori te dezgustă, iar de cele mai multe ori te înduioșează. Moartea planează peste întreaga carte, îl însoțește pe Milo, zis Exitus, protagonistul volumului, încă de la naștere, și nu se desprinde de el nicio clipă. Așa că nu e chiar un roman ușor de digerat, dar este unul pe care îl recomand cu două mâini, pentru frazele lui lungi, pentru construcția narativă, pentru unghiul inedit, pentru că este o carte care, paradoxal, te învață multe despre viață și umanitate. Exitus e singular în literatura română contemporană recentă.  Citeşte tot articolul


Jules-Renard-Jurnal

Jurnalul lui Jules Renard: „Un creier bine întreţinut nu oboseşte niciodată”

Sinceritatea e o monedă preţioasă de schimb. Valorează enorm, iar când o pierdem, făcând un schimb în defavoarea noastră, ne simţim de parcă am fi pierdut o avere. „Sinceritatea lui Jules Renard ţâşneşte aproape necontrolat, eul său are sensibilitatea unui jupuit de viu şi este într-adevăr haïssable în ochii celui care îl examinează”, scrie Modest Morariu în prefaţa Jurnalului scris de Jules Renard, autorul binecunoscutului Morcoveaţă. Citeşte tot articolul


10 sfaturi despre scris de la Haruki Murakami (din „Meseria de romancier”)

M-am reîndrăgostit de Haruki Murakami prin Meseria de romancier. Chiar dacă nu am fost întotdeauna de aceeași părere cu el de-a lungul celor 12 eseuri din acest volum, admirația pentru stilul său franc, pentru curajul de a se raporta la sine și la propriile scrieri lucid, fără menajamente și fără ocolișuri, pentru subiectivitatea fățișă, a fost necontenită. E o provocare și un privilegiu, cred, să intri în lumea lui Murakami. Îți deschide ușa și te lasă să privești înăuntrul procesului său creativ, minții sale, vieții sale. Nu ai cum să te plictisești citindu-l, fie că ești sau nu fan Murakami, fie că i-ai citit ficțiunea ori ba.  Citeşte tot articolul


Ovidiu Verdeș: „Cred că romanul meu a reuşit să treacă graniţa dintre cultura literară «înaltă» şi cea «populară»

A reapărut Muzici și faze, debutul ficțional al lui Ovidiu Verdeș, într-o ediție frumoasă, la o editură mare (Editura Polirom, în colecția „Fiction Ltd.”), care, poate, o va ajuta să fie mai vizibilă și să ajungă mai ușor la cititori. Romanul acesta este una dintre cărțile care m-au făcut să descopăr și să iubesc literatura română contemporană. A fost cartea adolescenței mele - citită la sfârșitul primului an de liceu, la recomandarea profesorului meu de limba și literatura română -, de care m-am apropiat acum, după 12 ani, cu teama că nu va mai fi la fel, că nu va mai avea același farmec. Din fericire, însă, este atât de bine scrisă (mai bine decât îmi aminteam) și surprinde atât de fain perioada adolescenței, cu preocupările, teribilismul și dramele specifice vârstei, încât relectura nu a făcut decât să-mi întărească opinia: este unul dintre cele mai bune romane ale adolescenței din literatura română și, cu siguranță, unul dintre cele mai surprinzătoare debuturi. Citeşte tot articolul

Interviu cu Paul Țanicui: „Scriitorul trebuie să rămână viu și după ce publică”

Am citit Quimera, romanul de debut al lui Paul Țanicui, pe la începutul anului acestuia, deși apăruse (și ajunsese la mine) în toamna lui 2015, la Editura Humanitas. Pe atunci, știam prea puține despre autorul cărții - și, onest spun, nici nu mă interesează acest aspect atunci când deschid o carte; contează, desigur, doar calitatea volumului respectiv. Quimera m-a vrăjit - cuvântul nu e ales chiar întâmplător. Am apreciat deopotrivă stilul în care este scrisă - fragmentar, poetic, plin de legături în subtext, impregnat de un soi de realism magic, misticism, simbolism etc. -, cât și povestea pe care o spune, plasată pe alte meleaguri și în alte timpuri - în lumina reflectorului este Mauro Leone, un băiat-tonomat, orfan de tată, cu o mamă care nu îl mai poate întreține, așa că îl trimite la un internat catolic; capitolele sunt strâns legate de „aventurile” lui Mauro, construind, astfel, un altfel de Bildungs­roman. Și, bonus, cartea se citește ușor, chiar e o lectură plăcută. Iar fiecare își poate alege ce vrea să vadă în ea, ce pistă dorește să urmeze, dincolo de firul narativ.  Citeşte tot articolul

Cum l-a ajutat experiența de jurnalist pe Rudyard Kipling, autorul „Cărții Junglei”, să devină scriitor

Știați că Rudyard Kipling, autorul atât de cunoscutei Cartea Junglei, a scris, înainte de a se apuca de proză, zeci de texte de jurnalism? Nu avea mai mult de 16 ani, când, proaspăt întors în India natală din Londra - unde fusese trimis pentru studii și unde nu a petrecut o copilărie tocmai fericită, din pricina familiei adoptive care-l disprețuia -, Kipling s-a angajat ca reporter la ziarul Civil and Military Gazette. Citeşte tot articolul