Să ies şi să mă joc în zăpadă când afară ninge a rămas pentru mine unul din lucrurile care îmi provoacă o mare şi sinceră bucurie. Totul a început în copilărie, evident, dar continuă şi azi, când sunt ditamai omul. Probabil că în ochii mei, ritualul pe care îl urmez are un farmec aparte şi datorită faptului că se petrece în curtea casei în care am copilărit. De fiecare dată când ninge şi un strat consistent de zăpadă s-a aşezat, merg acolo, la mama şi la bunica şi le fac un om frumos de zăpadă, cu ochi verzi de nasturi, arunc cu bulgări aiurea, alerg, cânt, dansez sub fulgii de nea. Treaba asta mă face să mă simt atât de liberă şi fericită, încât nu-mi pasă de nimeni şi nimic, nici măcar de vecinii care se uită strâmb, crezând că am luat-o razna şi că un astfel de comportament nu e potrivit pentru un om în toată firea.

Şi ca să înţelegeţi mai bine cum stau lucrurile, bucuria mea seamănă cu cea a băieţelului din cartea Snow, apărută în 1998 şi al cărei autor este Uri Shulevitz. Citeşte tot articolul