În zilele de caniculă, nu ştim cum să fugim mai repede de terasele aglomerate, ultracentrale, şi să găsim mici refugii, eventual cu cât mai multă verdeaţă, ca să ţină umbră. Un asemenea colţişor am descoperit la Ceainăria Cinci, un local în zona Mărăşeşti (strada Olimpului, nr. 13), dar atât de ascuns vederii, că nu ai cum să dai de el decât întâmplător. Sau –  cum mi s-a întâmplat mie, care caut teatru în cele mai inedite locuri – dacă afli că are loc un eveniment. Aşa am descoperit eu Ceainăria Cinci, în căutare de teatru. Joi seara, în grădina ceainăriei, la umbra copacilor, dar şi a unui cort instalat în mijlocul grădinii (pe pământ, perne aşezate în formă de cerc şi măsuţe joase), într-o atmosferă care m-a trimis cu gândul la epoca hippie, am asistat la one-woman show-ul Cosminei Lirca, după un colaj din poemele Doinei Ioanid (din Poeme de trecere şi E vremea să porţi cercei).

Cosmina Lirca şi Doina Ioanid

 

Cosmina Lirca a absolvit facultatea  la Târgu Mureş, a jucat la Teatru 74 şi acum este actriţă la teatrul din Târgovişte. Acesta este, de altfel, şi traseul pe care l-a urmat spectacolul realizat după poemele Doinei Ioanid, ajungând acum în Bucureşti, la Ceainăria Cinci, în continuare planul fiind de a-l juca în deja selectul Godot.

Citind poezia Doinei Ioanid –  o îmbinare între melancolia resemnată a pierderii şi revolta în faţa timpului care ne răpeşte amintirile şi care ne obligă la conformism -, perspectiva care prinde contur din toate aceste tribulaţii ale „duducăi” (de marţipan, aşa cum apare în alt volum al Doinei) ce se simte adesea nelalocul ei în această lume („Ce cauţi tu, duducă, pe lumea asta, unde au loc numai femeile blonde cu gust de piper?”) este de încercare de recuperare a unui paradis pierdut al copilăriei, mai exact de redescoperire a intensităţii trăirilor, de la vârsta când zilele nu i se năşteau din tristeţe.

Interpretarea Cosminei Lirca, iniţial surprinzătoare, pentru că vocea cu care eu îmi imaginam poemele Doinei nu era neapărat cea a copilului, a adus o notă în plus de dramatism, pentru că reflecţiile asupra morţii sau a iubirii au fost rostite din perspectiva unei fetiţe, care spune că „vreau să mă fac mică, să mă mototolesc până ajung de-o şchioapă” şi care vorbeşte, uneori îmbufnat, uneori cu o uimire disperată, despre tristeţe, despre „sforţările mele care n-au nici un rost”, despre indignarea din copilărie, când îi era ciudă că animalele pot să însemne mai mult pentru Dumnezeu decât oamenii, despre moartea bunicului („un om moare când toţi ceilalţi îl lasă să plece”, „nu-mi plac florile, miros a moarte”), despre durere, care e o melodie. Nu tot performance-ul a fost pe această notă, au existat şi intercalări de fragmente în care predomina senzualitatea, în care perspectiva era clar a femeii care preferă să închidă ochii, pentru că „întunericul de sub pleoape nu e niciodată atât de negru ca cel de afară”.

Pentru scurt timp, unii spectatori au fost captivaţi de motănelul ce se plimba pe la ferestre şi prin grădină.

Un performance pentru iubitorii de teatru poetic şi care, vara, vor şi altceva decât să se topească de căldură la o terasă, cu berea sau sucul în faţă. Vi-l recomand la Godot, când va intra în repertoriu, iar Ceainăria Cinci, pentru nesfârşitele zile de caniculă.

Silvia Dumitrache

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *