M-am apucat să citesc Ca apa pentru ciocolată de Laura Esquivel după ce am găsit o referinţă la ea într-o carte care discuta anumite tipare legate de stiluri de viaţă în epoca globalizării. Pasajul respectiv făcea referire la interesul tot mai mare pentru cultura gătitului şi dădea ca exemplu succesul romanului Ca apa pentru ciocolată (trad. Cornelia Rădulescu, Ed. Humanitas, 2004) şi al filmului care i-a urmat. Am găsit cartea uşor, într-un anticariat şi la prima răsfoire mi s-a părut interesantă formula în care a fost scrisă. A fost însă o impresie foarte de suprafaţă, profund înşelătoare.
Încep cu ce mi s-a părut interesant la prima răsfoire. Fiecare capitol al cărţii poartă numele unui fel de mîncare, cîrlig pentru intrarea în felurite episoade ale poveştii, şi e precedat de lista de ingrediente care vor intra într-o reţetă. Multe dintre ele sînt exotice şi cer o practică a preparării care ţine de tradiţie şi o mare cantitate de timp petrecut lîngă plită. Combinaţia asta are un dublu efect: provoacă nostalgii, măcar după bucătăria bunicii, dacă nu a părinţilor şi deschide o poartă pentru fantasme cu spaţii, gusturi şi intensităţi necunoscute. E combinaţia clasică dintre ce ştii şi ce-ţi imaginezi despre ce nu ştii. Am zis „aha!“ şi am început să citesc.
Schema care mi s-a părut mie că are potenţial să genereze şi poveşti şi observaţii pe marginea lor nu funcţionează. Te tentează cu ce ar putea să ofere şi cam atît. Cartea e o combinaţie între un scenariu de telenovelă, unul de show culinar înadins nişat şi imaginar extras direct din romanele lui Gabriel Garcia Marquez şi ale Sandrei Brown. Iau ca exemplu o scenă care pentru mine a însemnat climaxul combinaţiei: nişte potîrnichi gătite cu petale de trandafiri şi cu o dragoste care nu se poate împlini au, prin transfer, un efect afrodiziac asupra surorii celei care găteşte, Tita.
Ca urmare, Gertrudis (aşa o cheamă pe soră) începe să emane efluvii feromonic-rozacee care îi atrag ursitul din necunoscut şi o propulsează într-un moment XXX pe care l-aş lăsa să vorbească de la sine. Pun şi partea cu apariţia ei stihială, în care se amestecă tot ce vreţi, plus tona de clişee despre femei despletite şi posedate de dorinţă:
„De cum l-a văzut venind spre ea, Gertrudis s-a oprit din alergat. Goală, cu părul despletit căzîndu-i pînă la brîu şi iradiind o energie luminoasă, reprezenta, cum s-ar spune, o sinteză între angelic şi infernal. Delicateţea chipului şi perfecţiunea trupului imaculat şi virginal contrastau cu patima şi desfrîul care-i ieşeau în valuri din ochi şi din toţi porii. Acestea, la care se adăuga dorinţa sexuală pe care Juan şi-o înfrînase de atîta timp de cînd lupta în munţi, au făcut ca întîlnirea lor să fie spectaculoasă.“
Şi acum urmează ce se întămplă cînd Juan apare călărind către „necunoscutul“ care alergă, la rîndul lui, gol, dezlănţuit, dar fără de prihană:
Fără a se opri din galop pentru a nu pierde timp, el s-a aplecat, a apucat-o de talie, a urcat-o pe cal, însă cu faţa spre el şi a posedat-o. La rîndul lui, calul, de parcă ar fi ascultat şi el de ordine superioare, a continuat să alerge de parcă a ştiut perfect drumul, deşi Juan dăduse drumul frîielor pentru a o săruta şi îmbrăţişa pătimaş pe Gertrudis. Mişcarea calului se confunda cu cea a trupurilor lor care copulau pentru prima dată, în galop şi cu un înalt grad de dificultate.
Să vedeţi cum e în film faza asta!
Scena întîlnirii de mai sus de decupată dintr-o poveste care se petrece la o fermă din Mexic, pe la sfîrşitul secolului XIX. Sub obiectiv e viaţa unei femei, Tita, căreia mama ei, severa dona Elena, îi interzice să se mărite, pentru că, potrivit unei tradiţii, mezina trebuie să rămînă în casă pentru a-şi îngriji mama, la bătrîneţe. Tita, care găteşte dumnezeieşte, chestie esenţială pentru toată povestea, are încă două surori, Rosaura şi Gertrudis, şi un iubit, Pedro, care o cere de nevastă. Mama Elena refuză, invocînd ferm tradiţia, dar îi propune să se însoare cu Rosaura, care e disponibilă.
Pedro acceptă, pentru a rămîne în preajma Titei, Tita suferă în bucătărie, gătind tot soiul de mîncăruri care însoţesc tot soiul de momente din viaţa lor chinuită şi telenovela curge la vale, pe ton egal, chiar dacă în planul acţiunii se petrec tot felul de grozăvii. Moare un copil, are loc un viol, tonul e la fel: cuptorul coace, Tita suferă, mama e rea, sora care se mărită cu Pedro e rea şi ea, Pedro e bun şi dragostea, după ce trece prin stomac, învinge în final. Filmul bate cartea nu pentru că s-ar pune problema de comparaţie între culmi ale kitschului, ci pur şi simplu pentru că privind eşti mult mai rapid invadat de siropoşenie şi de evidenţa faptului că e ceva foarte toxic acolo.
Lăsînd la o parte glumele cu copulaţia pe cal în condiţii de mare risc, ce mi se pare mai riscant e că tiparul ăsta de poveste şi de viaţă foarte limitat şi foarte abuziv, în loc să fie luat zdravăn la puricat, e transformat în sirop şi propus cititorului ca formă paliativă, sau de pur divertisment. Dacă bucătăria s-a vrut un fel de zonă transgresivă între spaţiu carceral (impus de tradiţie, de o mamă severă, la rîndul ei constrînsă de convenţii), implicit subversiv, creativ şi finalmente redemptiv, din ce se întîmplă acolo nu rezistă decît varianta în care tot coada cratiţei rămîne cel mai de nădejde suport şi cea mai la îndemînă consolare pentru tot felul de drăcovenii care se vor petrece în continuare împotriva femeilor.
Ok, dragostea învinge, mîncarea vindecă, reconciliază, dă putere, energizează şi cu umor e mai uşor decît fără. Se pot întîmpla toate astea, dar în anumite condiţii: să rămîi acolo şi să aştepţi, dar dacă ai chef să faci şi altceva, ghinion, poţi să ajungi în pod, unde se închid nebunele. (Face şi Tita o vizită în pod, după o ceartă monstru cu maică-sa)
Dar pînă la urmă, totul trece, aşa că de ce să intrăm în complicaţii şi să părăsim o schema care s-a dovedit deja că smulge eficient lacrimi şi simpatie? Recunosc că am rămas blocată de modul în care autoarea împarte dreptate între personaje, şi o transformă pe sora Titei, pe cea care se mărită cu Pablo, într-un fel de creatură dezgustătoare şi rea. De parcă ar fi fost vreo fericire să fie măritată cu un individ care salivează pe lîngă soră-sa. O pune să moară în chinuri, în timp ce trage vînturi! Ok, o să mă opresc aici.
Mi-a venit să fac mişto de tot, să zic lejer că e încă o carte proastă care nu merită prea multe discuţii şi să închid subiectul. În cărţile astea pline de stereotipuri şi care circulă în tiraje fenomen partea cea mai proastă nu e nici stilul evident plat, nici kitschul şi nici reţeta, ci faptul că perpetuează şi cauţionează o stare de lucruri nasoală, iar consolarea pe care o propun, finalul ăsta cu focul iubirii care mistuie, rezolvă şi mîntuie tot, e un fals ( însă nu mai puţin dezirabil, motiv pentru care încă vinde bine).
Cartea a apărut de multişor, filmul la fel. E regizat de Alfonso Arau şi cere răbdare. E mai simplu dacă îl vezi cu încă cineva, dar s-ar putea să se creeze o stînjeneală inevitabilă într-o aşa întovărăşire. Poţi să salvezi nişte close-upu-ri pe detalii concupiscente, imagini de o anumită senzualitate, dar asta mi s-a părut secundar şi prea puţin. Cred că am să iau o pauză de la genul acesta de urmărire a cărţilor ajunse fenomen, dar în continuare cred că are un rost!
