Într-un studiu amplu, bine documentat, Alexandru Matei analizează raportul dintre televiziune şi politic în perioada comunistă, mai exact, perioada ceauşistă. E vorba despre un subiect nu tocmai comod, având în vedere faptul că şi în prezent televiziunile sunt aservite intereselor diverselor trusturi media. S-ar putea spune, aşadar, că şi astăzi avem de-a face cu un mecanism de manipulare asemănător celui practicat în „epoca de aur” ceauşistă (propagandă, deformarea informaţiei, dezinformare etc.).
Pentru volumul O tribună captivantă. Televiziune, ideologie, societate în România socialistă (1965-1983) (Curtea Veche, Bucureşti, 2013), Alexandru Matei a vizionat mai multe materiale din Filmoteca TVR – documentare, anchete, interviuri –, propunând cititorilor o analiză pertinentă, când austeră, descriptivă, când cu tente fenomenologice, a ceea ce a însemnat mediul TVR (instituţie care, oficial, şi-a început existenţa în decembrie 1956) în perioada comunistă, cu accent pe transformările, mutaţiile pe care, în timp, le-a suferit programul TV şi efectele acestor mutaţii asupra telespectatorului, subiect al diverselor experimente TVR-iste.
Alexandru Matei porneşte în analiza sa de la programele TV ale perioadei 1965-1983, perioadă pe care o împarte în două: 1965-1973 şi 1973-1983. Astfel, capitolul II, care cuprinde date referitoare la perioada 1965-1973, este dedicat anchetelor, teatrului, muzicii, iar pentru perioada 1973-1983 este aleasă ca tematică reprezentativă ideologizarea grilei TV.
V-aţi întrebat vreodată – şi aici mă refer, desigur, la generaţiile tinere –, cum arăta un program TV al anilor ’60? Păi, să vedem: „În 1966, programul TVR arăta în felul următor: duminica emitea de la 8:50 la 22:30 (de obicei cu pauze după-amiaza), iar de luni până sâmbătă între 19:00 şi 22:30 (mai târziu sâmbăta), cu pauză în ziua de marţi. Se difuzau multe spectacole de teatru, transmisie în direct (cu pauze cu tot, în care erau plasate uneori reportaje). Se difuzau emisiuni istorice, emisiuni pentru copii, muzică clasică şi mult sport. Exista – constată Alexandru Matei – un echilibru între producţia internă (film şi transmisii directe) şi emisiunile străine difuzate)”.
În anii ’60 încă se punea accent pe puterea individului de a „judeca cu propria minte” (ca să-l citez pe Dumitru Popescu, zis „Dumnezeu”, vicepreședinte, din 1962 până în 1965, al Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă). Cu alte cuvinte, „Agenda socială a Televiziunii Române a anilor ’60 este lipsită de accente ideologice dominante şi, deci, de direcţie politică şi ideologică explicită”. De menţionat că numele lui Nicolae Ceauşescu apare pentru prima dată în grila TV în 1968, lipsind, însă, emisiunile cu puternice accente propagandistice.
Lucrurile se vor schimba, ne avertizează autorul studiului, începând cu anul 1973: „Între 26 ianuarie 1973 (când Ceauşescu împlineşte 55 de ani), 28 martie 1974 (când devine preşedinte), 24-27 noiembrie 1974 (Congresul XI al PCR), programele TVR suportă modificări esenţiale, atât în ceea ce priveşte limbajul de prezentare a emisiunilor, apariţia şi dispariţia unor emisiuni, cât şi altele, de detaliu semnificativ”. Pentru această perioadă, 1973-1983, este evidentă „tendinţa de anexare a instituţiei la aparatul propagandistic de partid”.
Altfel spus, TVR se transformă într-o anexă a cuplului Ceauşescu, un mediu numai bun de promovare agresivă a acestuia. Inspirat, Alexandru Matei îşi numeşte un subcapitol „Televiziunea ca mijloc de mobilizare a «întregului popor» la realizarea «operei»”, definind astfel o întreagă perioadă de schimbări majore pentru TVR-ul de la sfârşitul anilor ’70 şi începutul anilor ’80. Unul dintre multele exemple care pot fi date aici este principala emisiune informativă, Telejurnalul, care nu mai informează, ci deformează, tendinţa fiind aceea de a lega „poporul muncitor de personalitatea lui Nicolae Ceauşescu”: „A învălui afectiv discursul ideologic, a transforma injoncţiunile ideologice în sentiment, este înainte de toate misiunea televiziunii, din momentul în care puterea şi-a dat seama de virtuţile estetice ale acestui canal mediatic complex”. Ia naştere „cultul personalităţii”, este construită, sub atentă supraveghere, imaginea „conducătorilor iubiţi”.
Limbajul mediatic cunoaşte apogeul unei falsificări/ mistificări feroce. Preponderente sunt emisiunile aniversare, supuse şi ele, spre sfârşitul anilor ’70, unor cenzuri severe. Iată cum descrie Alexandru Matei acest fenomen al propagandei, prezent atât în anii ’70, cât şi în anii ’80, când va cunoaşte schimbări esenţiale: „Emisiunile aniversare aveau, la început, calităţi importante. Ne gândim aici la cele 50 de ediţii consacrate jubileului PCR, în care veteranii îşi aminteau de momentele tinereţilor lor (câte un an pentru fiecare ediţie), dar în care se făcea şi o radiografie, complezentă, desigur, dar mai bine aşa decât deloc, a anilor de după 23 august 1944. Unii dintre aceşti indivizi nu ştiau să vorbească în faţa camerelor, mulţi erau foarte rigizi. Alţii, însă, precum Constantin Pârvulescu, aveau o perspectivă istorică şi politică a momentului pe care trebuiau să-l rememoreze, iar prezenţa lor nu făcea decât să apropie partidul de societatea care nu avusese ocazia să-şi cunoască «eroii». Simplul fapt de a rememora, în fiecare zi, câte un an din istoria ţării, între 1921 şi 1971, era o ocazie pentru telespectator de a-şi înscrie existenţa publică într-o istorie continuă (nu discutăm acum în ce versiune, importantă este continuitatea) şi nu într-un prezent etern, cum se va întâmpla în anii 1980, când orice referinţă istorică la perioada anterioară lui 1965 va fi eliminată”.
Statistici, analize fine ale fenomenului TV comunist propun un studiu de caz aparte şi pasionant. Televiziunea este un mediu fragil, vulnerabil, supus diferitelor influenţe, care, deseori, nu sunt unele pozitive. Este, mai ales, un mediu propice manipulărilor şi, în acelaşi timp, manipulator.
Avertismentul lui Alexandru Matei din finalul cărţii sale este, astfel, cu atât mai valabil şi în prezent: „Ceea ce face ca televiziunea să fie expusă criticilor este faptul că ea se lasă mereu utilizată drept sursă de capital sau mijloc de manipulare: cu siguranţă, pe termen scurt aici se ajunge mereu, însă pe termen lung, deoarece consumă repede formele dorinţei, ea cere mereu mai mult. Este proteică, chiar dacă decepţionează adesea tocmai prin faptul că e prea neputincioasă în a-şi schimba obiceiurile. Este dreptul fiecăruia să renunţe la televiziune, în nume propriu: putem vedea în acest gest culmea individualismului la a cărui impunere televiziunea a contribuit decisiv. O cultură a prezenţei nu poate fi decât o practică individuală, sau cel mult comunitară, iar televiziunea ar trebui să renunţe, dacă vrea să ia parte la ea, să cucerească masele, să se lase condusă de audienţă. În timp ce o cultură a semnificaţiei – recunoscută ca atare – va rămâne singura practică publică democratică ce va şti să menţină partajul, esenţial pentru supravieţuirea omului împreună cu sine însuşi şi cu ceilalţi, între privat şi public. Din această perspectivă ar trebui să fie purtată orice discuţie despre viitorul televiziunii”.
Alexandru Matei, O tribună captivantă. Televiziune, ideologie, societate în România socialistă (1965-1983), Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2013, 480 p.
