Dacă nici în benzi desenate nu poate fi înţeleasă şi plăcută teoria literaturii şi a culturii, atunci cum? Stuart Sim şi Borin Van Loon s-au gândit la un mod accesibil şi simpatic de a prezenta numeroasele teorii care au tot apărut după anii ’50 şi au alcătuit un volum – texte de Stuart Sim şi desene de Borin Van Loon – prin care încearcă să facă puţină lumină în hăţişul ideilor care însoţesc deja orice analiză literară şi culturală: „One no longer studies «literature», but literature plus the full range of critical theories used to construct readings of narratives”.
Premisa de la care pornesc autorii este aceea că, în analiza culturală, nu se mai poate face abstracţie de teorie şi că instrumentele teoretice se pot aplica în studiul nu numai al textelor, dar şi al societăţilor, al raporturilor de gen etc. Ca să înţelegem această dezvoltare, trebuie să ne întoarcem în istorie cu aproape două secole – ei bine, da, nu fiţi surprinşi –, la Marea Naraţiune din teoria marxistă, toate culturile putând fi puse sub microscopul teoriei marxiste, o teorie ce are pretenţia că oferă o explicaţie universală. De la marxism încoace, teoria critică a rămas în strânsă legătură cu poziţia politică:
Being critical is being political: it represents an intervention into a much wider debate than the aesthetic alone, and is surely something to be encouraged”.
În capitolul denumit sugestiv „A Theory for All Seasons”, autorii îşi încep prezentarea pornind de la originile teoriei marxiste care rezidă în materialismul dialectic al filozofiei lui Hegel: orice idee va duce, inevitabil, la formarea oposului ei, iar istoria este călătoria Spiritului Universal în drumul său spre atingerea Spiritului Absolut. evident, idealismul lui Hegel a fost transformat de nota de materialism imprimată de Marx, care a introdus noţiunea de luptă de clasă ca fiind definitorie pentru continua dezvoltare a conştiinţei, iar alienarea de care vorbea Hegel nu mai este provocată de mecanismele conştiinţei de sine, ci de cele ale conştiinţei de clasă. Determinismul economic este, de asemenea, un concept esenţial al marxismului: suprastructura socială – adică politica, artele, religia, educaţia – este subsumată infrastructurii, dată de condiţia economică.
Astfel, teoreticieni precum Georgi Plekhanov au ajuns să susţină că ideea de „artă pentru artă” este un produs burghez, iar curente precum cubismul trebuie condamnate. Linia aceasta a fost împinsă la extrem în perioada realismului socialist, când comisarul pe cultură al lui Stalin, Zhdanov, a proclamat că artiştii trebuie să reflecte aspecte ale realităţii aşa cum era ea conturată de directivele Partidului.
Ideile marxiste au luat şi forme mai blânde, ca, de pildă, la Georg Lukács, care nu credea neapărat că revoluţia este inevitabilă, dar scriitorii, în romanele lor, trebuie să reflecte forţele reprezentative pentru societatea lor, acele forţe care au dus la o anume reţea a interacţiunilor umane reflectate în scrierile lor. Teoriile lui Lukács s-au observat, în secolul XX, în operele unor scriitori precum Thomas Mann, pe când scriitori ca Franz Kafka, arătând că fiinţa umană poate fi alienată din raţiuni ce nu ţin strict de social, au fost criticaţi de Lukács, care nu i-a iertat nici pe Joyce, Brecht sau Faulkner.
În secolul XX, numeroase teorii analitice au prins contur, de pildă deconstructivismul, postmodernismul, structuralismul, poststructuralismul, acestea fiind preluate de diferite mişcări precum „queer theory” sau „black criticism”.
Feminism can be crossed with Marxism or deconstruction; Marxism with postmodernism, postructuralism, or postcolonialism – and so on in a variety of permutations.”
Ceea ce defineşte modul de raportare la diferite discipline ale „umanioarelor” şi ale ştiinţelor sociale este reflexivitatea teoretică, subliniază autorii, adică mai întâi stabilirea unui model teoretic de la care se porneşte în argumentarea tezei.
Foarte interesantă este accentuarea liniilor de congruenţă între teorii precum postmodernismul sau poststructuralismul şi teoria haosului sau mecanica cuantică, domenii care arată, asemenea postmodernismului, că lumea materială este mai relativă decât am fost învăţaţi. Această asumare a relativităţii a dus, poate după cum era de aşteptat, la mici-mari scandaluri în lumea ştiinţifică, aşa cum a fost, de pildă, scandalul Sokal, din 1996, când Alan Sokal, profesor de fizică, a publicat un articol în Social Text, în care ducea la extrem relativismul:
For instance, I suggest that pi isn’t constant and universal, but relative to the position of an observer, and is therefore subject to «ineluctable» historicity”.
Atitudinea lui Sokal se explică mai bine în cartea sa din 1997, Intellectual Impostures: Postmodern Philosophers’ Abuse of Science, în care se pronunţa împotriva analizelor pretenţioase în care se aventurau unii teoreticieni precum Derrida, Lyotard, Baudrillard, care, consideră Sokal, foloseau impropriu termeni de fizică.
Introducing Critical Theory. A Graphic Guide trece prin toate teoriile care au marcat secolul XX, făcând accesibile pentru orice cititor legăturile, asemănările şi diferenţele dintre acestea: de la Hegel la Marx, trecând prin principalele direcţii, marxismul „ortodox” şi cel „Vestic”, reprezentat cu precădere de Şcoala de la Frankfurt (Adorno, Horkheimer, Marcuse, care au criticat societăţile represive atât din Est, cât şi din Occident), ajungând la formalismul rus, „teatrul epic” al lui Brecht, „defamiliarizarea” lui Shklovsky, dialogismul lui Bahtin, lingvistica semiotică a lui Jakobson, psihanaliza lui Freud, structuralismul lui Saussure etc., neomiţând nici cele mai noi domenii, precum „queer theory”, „black criticism”, „black feminist criticism”.
Introducing Critical Theory. A Graphic Guide de Stuart Sim & Borin Van Loon, Icon Books, Londra, 2009
