Ca să emiți note de plictiseală nu-i nevoie să te plictisești, e destul să-ți imaginezi un om cu un picamer sau, dacă ești la curent cu mersul lumii, să rostești după indicații miticoviene în apele unei oglinzi: dumnezeu-în-iarbă. Rar, apăsat, silabă cu silabă. Repetă, nu te sfii, apoi treci la tastatură cu siguranța de sine a unui birocrat creț.
Laurențiu Ion încearcă senzația de detașare pe fiecare pagină din volumul său de debut. Și de cele mai multe ori îi iasă, adică reușește să expună elocvent și clar o atitudine poetică autentică. I-am spus-o și lui Edy, motanul contemplativ al lui Robert, stăpînul de la Library. Toate poeziile sînt împărțite în unități de cîte două rînduri, parcă pentru a forța o identitate, o ștampilă personală specială, lesne de recunoscut și o disciplină care să convingă. În felul ăsta se desprinde o stare de prospețime și ordine, lectura textelor fiind cumva ușurată, simplificată.
Enunțate calm, uneori grav și intens, alteori flegmatic și leneș, versurile din Nouăzeci și unu au un efect ciudat: nu se transformă în citate bune de ținut minte pentru o băută la Library, ci iei cartea cu tine și parcurgi cîte-un text cap-coadă. Iată: Frumusețea din mijlocul nopții e la copilul / care împinge zăpada cu o lopată, // printre miliarde de viespi albe, la copilul / care cade și se ridică de îndată ce-aude // strigătul mamei, în timp ce viscolul continuă / să-i umble prin haine, ca și când l-ar cunoaște // dintotdeauna. Îmi doresc încă de pe acum: / o dragoste inutilă ca un cadou // și o fată nemulțumită de frumusețea ei; / un câmp înghețat unde aș putea adormi oricând // cu siguranța unei primăveri îndepărtate. / Aș da un braț sau un picior pentru // un corp care să se aplece, în rugăciune, / la oasele mele rupte. Să le strângă și // să le înghesuie într-un sac sau să le-ngroape, / iar apoi, să plângă peste ele (Viespi albe, pag. 23). Talent cu caru`, cred că-i evident, deși nu am înțeles ce caută cuvîntul bolând (sună ca naiba, pe bune) în cartea asta, undeva pe la paginile 41 și 53 (textul intitulat Nesfârșita plecare, viciat de prețiozități, confuzie și teribilul bolând, e urmat de o poezie extraordinar de faină, așa cum sînt aproape toate poeziile din Nouăzeci și unu. Se numește Ne vedem și noi de viață: Mă trece binele, în preajmă îmi stau câinii, / urmărim doi iepuri după colină. Suntem // al dracului de vigilenți. Câinii dau din coadă, / răscolesc în pământ de nerăbdare să înhațe // bietele animăluțe. Nu fac nimic pentru ele, / doar păstrez câinii lângă mine. Iepurii dispar, // ne liniștim. O măsură diafană îmi atinge / fruntea, mă gîdilă ușor, poate e limba // unui câine, poate e o furnică. Ne ținem / laolaltă, se face că trăim cu grijă alături // de copaci. Printre noi, o lumină frumoasă / ce își vede de viață și pe care fac poze, // ca la un moment dat, să-mi ia ochii, / dintr-un folder, un copil și doi câini fericiți) sau de ce a fost tipărit textul de la pagina 22. Bănuiesc că sînt exerciții de masochism. Cîteodată expresia sonoră a unor cuvinte poate fi mai sugestivă decît conținutul semantic al acelor cuvinte, dar nu-i cazul cu bolând. În sfîrșit, asta-i doar o picătură de țiței într-un ocean albastru, așa că ia de-aici: Aș putea să trăiesc așa: ascultând cuvintele / pe care nu le-am mai auzit niciodată // în vocea ta frumoasă, odată cu strigătul / din adâncul unei biserici penticostale; // uitându-mă la copilul care dă mereu un colț / de pâine pentru același om fără picioare; // adormind cu capul pe birou, înainte ca soarele / dimineții să traseze drumul meu spre casă // și înainte ca omul fără picioare să muște / din colțul de pâine, ca și cum ar căuta cu dinții // sufletul copilului; gândindu-mă la anii netrăiți / ai mătușii mele sau privind din nou la soarele // ce urcă în disperare pe drumul spre casă. / Aș fi putut să trăiesc așa: cu un colt de pâine // și fără picioare, lângă fața străvezie / a unei femei moarte. Spre dimineață, //copacii își apleacă ușor crengile / pentru că cineva tot visează că // se aruncă de la etajul cinci, iar visul său / e atât de lung, încât corpului îi ia o zi întreagă // să atingă pământul. Același copil își aruncă / mingea spre cer, imaginându-și că va ateriza // la noapte, dar o aude cum cade sub aceeași / lumină în care a lăsat-o acum câteva secunde (Visul unei dimineți de vară, pag. 43).
Edy, motanul de la paragraful al doilea, m-a privit luuuuung și critic după ce i-am citit că Dacă vrei să mă omori, nu o faci într-un fel / pe care l-aș putea înțelege: aici e pâinea, // aici e cuțitul, aici e dorința de a le băga / în mine și aici e telefonul de pe care vei privi, // din când în când, cum câinele abandonat / în Cișmigiu face pe el de frică (Viziune de Cronenberg, pag. 50). Edy știe de ce.
Inutilitate, nostalgie, timpul care își bate joc de noi, frecții religioase, epuizare urbană ș.a.m.d. Vechile probleme, nu? Esențiale, nu? Laurențiu Ion le tratează așa cum merită: zen literar, căci ce mama dracului este inocentul gest de a scrie, dacă nu o formă de meditație? Doamne, și după ce am înșirat atîtea prostii de berbec somnambul, nu-mi rămîne decît să vă indic o cale prin aceste rînduri meseriașe: Când închid ochii, văd / în sfârșit ce crimă ascunde întunericul meu / și încremenesc ca un copil gras pentru poză, // care știe cât e de disprețuit.
