E acea vîrstă cînd tot ce îți amintești din copilărie e bun și cald și copt. Acolo nu te sperie nimeni și nimic, acolo nu ești un pictor frustrat, nici geniu, acolo ratarea e mereu la ceilalți și de neînțeles și China e fascinantă. Tunele de nisip, grafica de pe covoare, alfabetul sclipitor… Să nu uităm înceata scurgere a timpului cum e crema de vanilie întinsă pe aluat, să nu îl uităm pe Robinson Crusoe. Nu vrei mai bine să ne întoarcem în ziua cu porumbeii / și să ne ascundem acolo / fericite amîndouă pentru totdeauna?

Ce este gravitație? Un măr-bang în scăfîrlia lui Newton? O mînă cu un creion? Sandra Bullock plutind în spațiu alături de George Clooney? E o carte de poezii despre nostalgie, despre efortul de a recupera cumva irecuperabilul, de a accepta fără fasoane că ASTA E, de aici și reîntoarcerea aproape ritualică la figurile părinților în imagini clar-obscure care te fac să percepi brusc fiecare picătură de ploaie, fiecare undă a unei dulci înstrăinări. Și ce altă cale mai bună pentru a rememora filmulețe în alb-negru cunoaștem dacă nu actul scrierii, în special aparatele poetice? Zic asta pentru că și așa e la modă să te lași de scris, să considerăm că literatura e supraevaluată, expresia pedantă a unor sentimentali bețivi, niște plîngăcioși prostiți de prea multe beri.

Și Gravitație mai e ceva: cartea anului. Ascultați aici, știu ce vorbesc: Noi chiar am fost vreodată săraci, Mamă? / Și cum se face atunci / că nu-mi amintesc nimic despre asta? / Eu știu / c-am trăit mereu / în cea mai mare bogăție. / De cîte ori am vrut apă, / ai adus, / găleată rece de tablă mereu era plină, / de cîte ori am vrut dude, / am avut, / negre care să-mi întunece limba, / roșii s-o facă și mai frumoasă, / albe s-o curețe de celelalte culori, / de cîte ori am cerut ouă, / m-ai trimis direct în cuibar, / laptele n-a lipsit, / nici merele de vară, / cireșe primeam de la cei cu cireși / și struguri de la cei cu vie, / doar bujori am văzut la alții / și la noi niciodată, / la noi doar liliacul. / La Paris bujorii sînt scumpi acum primăvara, / 15 euros la botte, / mai ales cei galbeni.

Cartea asta m-a impresionat particulă cu particulă: atmosfera de poveste spusă la gura sobei, starea de imponderabilitate prin rînduri frînte (Tot ce-i neînvelit să dispară. / Să nu se mai spună nimic despre.), acea pagină imaculată în josul căreia efectul sunetului de clopot în mijlocul unei poieni e obținut prin două rînduri: bang bang / You hit the ground, tristețea că sîntem ce sîntem și nimic mai mult și Am descoperit / izvorul durerii. / Soarele / de trei după-amiaza. / De acolo curge neîncetat / o lumină puternică / din care tu lipsești, Mamă.

În suferință rulează o rutină obositoare, îndepărtată pentru ceilalți: Adevărul e că niciodată n-am știut să aproximez distanțele. // Nici acum n-aș putea spune dacă / ești departe sau nu, / dacă acolo, / pînă unde văd, / e o margine sau altceva // nu aș ști să spun / dacă durerea-i mai mică / atunci cînd tu locuiești mai departe // trec zilnic prin fața casei tale / azi am invidiat pisica // ea s-a strecurat printre gratiile / de la intrare / drept în curtea ta interioară. / era neagră / fugea de mine. // asta înseamnă că stăm aproape? / asta nu înseamnă nimic / cum nu însemna nici atunci / cînd stăteam pe aceeași canapea / era totuna.

106 pagini care mi-au redat demnitatea, mi-au îndreptat spinarea de folkist resemnat, cu adevărat pleoștit între doi pensionari care încep cu Băsescu și sfîrșesc cu neutralitatea Elveției. Textele Svetlanei Cârstean (singurul â din a îl găsiți doar aici) sînt altceva, altceva…

astăzi te-ntreb / cît mă poate ridica de la pămînt poezia / cît / nu-mi plac magicienii / nici circul / dar micul taur poate levita / aici / laolaltă cu mine / și pot înghiți / flori carnivore / precum fachirul / săbii / și te pot ascunde / în orice dulap din bucătărie / de zece ori mai mic decît tine / printre foi de dafin, / zahăr vanilat și esență de rom, / și te pot scoate de-acolo / întreagă de cîte ori vreau / cît mă poate ridica de la pămînt poezia / te-ntreb / pînă la tine / mă poate ridica? / cînd voi fi și eu / ca peștele-n apă / în aer?

Gravitație: cartea pe care am visat s-o scriu.

 

Svetlana Cârstean, Gravitație, Editura Trei, 2015.

3 comentarii
  1. AvatarOanaPetrescu

    Uite ca am citit un subiect prea captivant scris intr-un mod dificil de aflat in netul din Romania. Acum, dupa ce am gasit acest articol, vreau sa va comunic ca in acest weekend trecem la ora de iarna, o stiati deja. Daca tot se schimba ora, macar reglati-va ceasul dupa ora exacta pentru a nu intarzia sa ajungeti la timp unde trebuie sa ajunget. Multumesc!

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *