Hypatia din Alexandria, cel mai important matematician și cel mai erudit locuitor al celebrului oraș în anul 415, a fost târâtă pe străzile urbei de o ceată de creștini extremiști până în prima biserică, unde a fost jupuită de vie cu ajutorul unor cioburi de ceramică. Până să își dea duhul, parabalani – căci așa se numeau membrii acelei frății – i-au scos și ochii. Rămășițele Hypatiei au fost târâte prin oraș, tranșate și incinerate.

De fiecare dată când veți fi tentați să credeți că islamismul are vreun monopol asupra fundamentalistul religios, să vă aduceți aminte această imagine. Primii care au ridicat barosul pentru a transforma bijuteriile antice ale Palmyrei în praf și pulbere nu au fost fundamentaliștii Statului Islamic din secolul XXI, ci armatele de zeloși ale lui Cristos în secolul IV. În anul 385 creștinii jefuiesc celebrul oraș și, ajunși în templul Atenei, sfârșesc prin a decapita statuia celebrei zeițe. Benedict de Nursia, sfântul fondator al monasticismului european, a fost în epocă și un celebru distrugător de antichități. Primul lucru pe care l-a făcut ajungând în Monte Cassino în 530, înainte de a pune bazele unui important lăcaș benedictin, a fost să distrugă vechea statuie a lui Apollo. La fel ca fundamentaliștii islamici, cei creștini voiau să distrugă și să șteargă cu buretele toate urmele unei civilizații care venea în plină contradicție cu noua dogmă.

Cartea lui Catherine Nixey, The Darkening Age, nu vine să relativizeze răul. Barbarismul și fanatismul arată la fel și lasă aceleași urme. Vine însă să arunce câteva lumini într-o istorie a Europei puternic influențată de creștinism. Cei care au distrus sistematic simbolurile civilizației antice în primele secole ale creștinismului nu sunt caracterizați mai niciodată ca violenți, răufăcători, barbari și distrugători. Istoria i-a reținut ca pioși și entuziaști și, poate, în cel mai rău caz, demonstrând o mostră de exces de zel. Ceea ce descrie Nixey, însă, nu este vandalism. Este voia Domnului. Viteza cu care toleranța și politeismul romanilor s-a transformat în intoleranță și teocrație i-a șocat pe toți observatorii necreștini ai vremii.

Creștinismul timpuriu și-a propus să șteargă din istorie civilizația elenă și latină. Politeismul, erotismul și libertinismul romanilor și grecilor nu avea ce căuta în noua împărăție pământeană a lui Cristos. Prăbușirii civilizației clasice, cu tot „dezmățul” ei, i-a urmat un mileniu de Ev Întunecat. În anul 1338, librăria Sorbonei, cea mai bogată din lumea creștină, punea la dispoziția cititorilor 1728 de lucrări. Înainte să cadă pradă flăcărilor, biblioteca din Alexandria avea undeva între 500.000 și 700.000. Ceea ce a fost salvat din foc și adăpostit în impunătorul templu al lui Serapis construit de Ptolemeu al III-lea a fost distrus complet de creștini în anul 391, la ordinul patriarhului Teofil al Alexandriei.

În secolul trei, Roma se lăuda cu 28 de biblioteci publice și multe altele private. La sfârșitului secolului patru, celebrul istoric Ammianus Marcellinus putea să observe deja cu tristețe că toate ajunseseră niște morminte, închise pentru eternitate. În Alexandria, Antioch și Roma, imense focuri de tabără au consumat marile opere ale antichității clasice sub ochii atenți ai Bisericii. Pliniu, Plautus, Cicero, Seneca, Virgil, Ovidiu, Lucan, Titus Livius și mulți alții au fost efectiv șterși de pe pergament de mâinile primilor copiști creștini pentru a face loc cuvântului sfânt. Aceeași soartă au avut-o Arhimede și Democrit, ale cărui teorii „eretice” despre atom au dispărut complet pentru a fi redescoperite în secolele XIX și XX.

Este o ironie a sorții că Europa, pentru a putea intra în modernitate, a trebuit să dezgroape și să redescopere antichitatea clasică în timpul Renașterii și să învețe din nou matematică, logică și arhitectură. Marile orașe europene vor egala din nou Roma de-abia după 2000 de ani, spre sfârșitul secolului XIX. Nici astăzi Roma modernă nu este aprovizionată cu atât de multă apă cât purtau apeductele în vremea lor de glorie, peste un milion de metri cubi pe zi.

Dacă v-ați întrebat vreodată de ce aproape tuturor statuilor antice le lipsesc nasul și urechile, aflați că nu întâmplarea a făcut ca majoritatea deităților să cadă în nas. Demonul din statuile clasice trebuia umilit, torturat, dezmembrat și neutralizat, explică Avodah Zarah, un tratat evreiesc care oferă instrucțiuni detaliate despre cum trebuie prăpădită o statuie. Se recomandă ca vârfurile urechilor să fie retezate sau să fie rupte nasul și degetele. Nu este suficient ca statuia să fie dărâmată, scuipată sau îngropată, avertizează autorii tratatului.

Nixey ne pune în față o istorie mai puțin cunoscută a primelor secole de răspândire a creștinismului. Nici nu este de mirare, pentru că este o istorie a distrugerii, a neghiobiei care a învins rafinamentul civilizației clasice, a unor crime abominabile și a unei bezne intelectuale din care Europa s-a trezit cu greu și doar redescoperindu-i pe Aristotel și Platon. De la fanatismul primilor creștini la discursul tolerant al Papei Francis, Europa a parcurs un drum lung. Este adevărat că Europa nu poate fi înțeleasă fără creștinism, dar nici fără civilizația antică. Tensiunea dintre cele două s-a întins peste secole și poate fi observată cu ușurință chiar și azi.

Istoriografia creștină ne-a servit o versiune a ultimelor secole ale Imperiului Roman, în care creștinii au fost  vânați neîncetat. Nixey deconstruiește acest narativ unde, cu câteva excepții, creștinismul a fost tolerat de romani. Asta era până la urmă esența politeismului. Într-una dintre multele scrisori care ne-au rămas, corespondența dintre împăratul Traian și Pliniu cel Tânăr, în care cel din urmă se plângea de problemele cauzate de creștini în Bithynia, Traian îi scrie că sub nicio formă aceștia nu trebuie vânați (conquirendi non sunt). Nu trebuie să citim toleranța romană în cheia liberalismului modern, autoritățile imperiale puteau fi necruțătoare, dar nu a existat o politică de distrugere a creștinilor.

Nu a fost o luptă pe care doar o singură parte a purtat-o, doar că istoria nu a fost generoasă cu intelectualii romani sau greci care au scris împotriva creștinismului. Celsus, Galen, Libanius, Porphyry, Damascius au ajuns cu greu la noi, dar suficient încât să înțelegem că au fost cu toții șocați de simplitatea intelectuală a dogmei creștine, în comparație cu rafinamentul deja milenar al civilizației clasice. Când Damascius a părăsit Academia Ateniană în secolul V de teama creștinilor, după ce fugise de ei și din Alexandria, filozofia a luat o pauză îndelungată. Marele istoric al Romei Edward Gibbon spunea că invaziile barbare, în întregimea lor, au fost mai puțin dăunătoare filozofiei ateniene decât creștinismul timpuriu.

The Darkening Age trebuie citită fără dogmatism. Creștinismul și Biserica s-au transformat de-a lungul timpului în ceva cu totul diferit față de primii ani de după Cristos, dar asta nu înseamnă că acea perioadă nu și-a lăsat amprenta. Mai mult, trebuie să o citim pentru ca, în drumul pe care fiecare dintre noi îl parcurge pentru a înțelege ce caută pe Pământ, să nu uităm ce forță distructivă are fundamentalismul religios.

The Darkening Age: The Christian Destruction of the Classical World, Catherine Nixey, Macmillan, 2017

Dacă doriți varianta print, o găsiți la comandă la Cărturești. 

Radu Burnete

Absolvent de Științe Politice la București și al unui master în Studii Internaționale Avansate la Academia Diplomatică din Viena, Radu este specialist în public affairs în cadrul Consiliului Investitorilor Străini și asistă companiile mari în relația cu statul român. Este un cititor pasionat, în special de cărți "grele", de istorie a mentalităților, economie, politică, filosofie, istorie și un atent observator al societății în care trăim. În momentele potrivite, citează din Plutarh și la petreceri se gândește uneori cu nostalgie la Banchetul lui Platon. Un clasic. :)


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *