După ce am petrecut câteva săptămâni nefructuoase cu această carte, începem prin a menționa o scăpare serioasă de design: coperta ar trebui să conțină un anumit citat din The Big Lebowski, care să avertizeze, să ilumineze și să exprime întreaga realitate a acestei cărți – “My friend, you are entering a world of pain.”
The Dude și maestrul zen este o colecție de dialoguri între actorul Jeff Bridges și maestrul budist zen Bernie Glassman, care s-au reunit în secluziunea unei cabane montane și au pălăvrăgit 4-5 zile despre budism, zen și aplicarea lor în viața mundană, prin prisma învățămintelor și moralei personajului The Dude din The Big Lebowski, jucat de Jeff Bridges în 1998.
Dacă n-ați văzut filmul, nici n-are rost să vă apropiați de carte. Dacă vă place actorul, vedeți-i filmografia; dacă vă place zenul, beți un ceai, citiți o carte; doar nu vă pierdeți timpul și zenul cu această carte în mod special, pentru că este plină de referințe la situațiile și citatele antologice din film, și fără să le cunoașteți, nu veți înțelege nimic.
Dacă ați văzut filmul, mai vedeți-l o dată și stați apoi cu prietenii la taclale despre filosofia Dudiană și zenul Dudesc, aruncați pe masă toate ideile, oricât de absurde și de trase de păr, tocați-le mărunt și pe toate părțile. Veți ieși mai câștigați decât dacă ați citi cartea.
The Dude și maestrul zen este realizată exact pe același model: cei doi, actorul și budistul, vorbesc liber despre filisofia latentă din spatele comediei The Big Lebowski, cu analogii, exemple și divagații din experiențele personale – cea cinematografică și de activism umanist a lui Bridges și cea budistă și de activism social a lui Glassman. Toate bune până aici, însă atât forma, cât și fondul ar mai avea nevoie de lucrul unui editor sever. Discuțiile sunt libere și par redate exact în forma în care au fost înregistrate. Firul dialogului se deșiră ocazional și nu-l leagă nimeni la loc, astfel încât toată construcția arată la final ca o plasă țesută de un păianjen fumat bine.
Și lucrul ăsta e cu atât mai deranjant cu cât te aștepți (de la o carte care se laudă cu un co-autor budist zen) la o claritate a minții, a scopului, a discursului, care să se reflecte în oglinda care ești tu, cititorul, în momentul în care ai deschis coperta. Efectul e din păcate invers. Cei doi joacă un ping pong autist de replici, fiecare cu mingea lui, iar tu, privitor obiectiv, încerci să înțelegi ceva, devenind din ce în ce mai frustrat de faptul că în loc să aibă un efect neutralizant asupra ta, mai rău te enervează și începi chiar să te întrebi cu insolență, ce or fi consumat băieții ăștia doi (și de ce i-or fi dat același lucru și editorului). My friend, you are entering a world of pain, cum insistăm că ar trebui să scrie pe copertă.
În afară de aspectul amorf și greoi al unei învățături cristaline, un alt lucru care strică teribil zenul acestei cărți sunt referințele culturale, frecvente și cu greutate intelectuală de gâgă. Vrăjitorul din Oz, Moș Crăciun, Popeye, amestecați cu referințe cinematografice, religioase, muzicale sau filosofice, al căror păcat este nu că există (departe de noi să negăm importanța unui meci serios de pop culture), ci că sunt forțate, lipsite de umor și lăsate în coadă de pește, superficiale, nespirituale și (hop și noi cu stereotipul cultural) profund americane.
“Ai putea zice că Buddha a avut lentilele cu cea mai mare deschidere unghiulară (n. r.: ?!), de vreme ce a văzut că totul este una și că totul, exact așa cum e, este iluminat.”
“Bernie: În Zen există o figură, un fel de grăsan, seamănă puțin cu Moș Crăciun, dar fără barbă.
Jeff: Îl știu, e Hotei, nu-i așa?
Bernie: Hotei are o traistă plină cu unelte, iar uneltele lui reprezintă tot ce e pe lume. Are pudră de talc, prezervative, o șurubelniță.
Jeff: Crezi că are și un vibrator?
Bernie: Are și vibrator, are cărți, orice îți trece prin cap.”
Bernie și Jeff nu sunt nici primii, nici ultimii care au transformat zenul de hipiot bătrân al Dude-ului într-o întreagă filosofie. Stilul său de viață relaxat, detașat, mă-nțelegi, “zen”, cu un joint într-o mână și un White Russian în cealaltă, iar pe urechi cu căști din care susură cântecele balenelor, împreună cu replicile clasice The Dude abides, The Dude is not here, What makes a man, Mr. Lebowski?, Shut the fuck up, Donny și Fuck it, let’s go bowling – au dus deja la crearea pseudo-filosofiei (care poate conține urme de taoism) numită Dudism, cu vaste turme de prozeliți pe urma-i. Care, pentru că nu era de ajuns să abereze la un joint și-un White Russian, au dus parodia un pas mai departe decât era necesar, înființând biserica Dude-ului din Zilele din Urmă și rescriind Tao te ching cu The Dude-ul în rol de laitmotiv și bază filosofică:
“Dudeness that can be known is not Dude.
The substance of the World is only a name for what Abides.
The tumbling of tumbleweeds is all that exists and may exist;
The rug is only a fabrication which ties the room together.
One experiences without being uptight, or enters a World of Pain,
And investigates complicated cases in order to understand the World.
Dacă încă nu vă considerați avertizați, cartea The Dude și maestrul zen, de Jeff Bridges și Bernie Glassman, se găsește la editura Humanitas. Noi zicem însă că mai bine mai vedeți o dată filmul.
“Bernie: Problema e când devii frustrat. Oh, se întâmplă prea multe, nu pot să am grijă de tot. Mi-am tăiat încheietura, mi-am tăiat degetul, prea multe lucruri de care trebuie să mă ocup! Oamenii pot deveni atât de frustrați, încât nu mai fac nimic.
Jeff: Când eși viu, trebuie să faci ceva. A nu face nimic e tot un fel de activitate.
Bernie: Când era micuț, fiul meu, Marc, se uita în farfurie și, dacă mâncarea nu-i plăcea, spunea: – Toate-s scârboase!. Dar și cu un meniu scârbos trebuie să faci ceva. Toate frământările și gândurile ulterioare sunt de prisos. te dezvolți în măsura în care faci ceva. restul nu sunt decât comentarii fără rost. Ce s-a făcut e bun făcut.
Jeff: Ca Popeye, nu? Sunt ce sunt și asta-i tot ce sunt.
Bernie: Eu sunt Cel ce sunt. Acesta e răspunsul lui Dumnezeu către Moise, când el îl întreabă care este numele său. Soției mele, Eve, îi place să spună: Asta e.
Jeff: Dacă ne întoarcem la puii de găină, zic că trebuie să fii sensibil ca să auzi ciocănitul.”
