Bookaholic

Tot auzisem de The Goldfich, Sticletele Donnei Tartt, care a creat mult buzz în special în SUA, mai ales după ce a câștigat Pulitzerul în 2014 și, cum Simona Kessler mi-a povestit de ea cu atâta entuziasm, mi-am cumpărat-o pe Kindle, deși aflasem că urmează să fie tradusă anul acesta la Litera. Cred că dacă o aveam în format print mă speriam. Aproape 800 de pagini! 🙂 Așa, electronic, fără “greutate”, habar n-am avut la ce mă înham și nici n-am știut că n-o să mă dezlipesc de Kindle, telefon și computer (cred că dacă mergea aplicația de Amazon pe frigider citeam și acolo) trei zile. Pentru că da, e genul ăla de carte care nu te lasă să dormi, să mănânci, care te prinde complet și pe care o înfuleci cu pasiune, în ciuda unor pasaje care-ți cam stau în gât sau a unei senzații de preaplin, fără siguranța că e foarte sănătos ce tocmai ai consumat, apoi. Să explic.

În primul rând, Donna Tartt este o excelentă povestitoare. Știe să dozeze scenele, să picure suspansul cu lingurița, să te facă curios, să urmeze o linie aparent complicată dar de fapt foarte simplă (cu extrem de multe recurențe și întoarceri) a poveștii. Cartea curge firesc, într-un limbaj viu, are un dinamism interior de invidiat, o intrigă interesantă, încărcată, emoție, ceva filosofie pe tema artei, câteva împușcături, o prietenie simpatică între doi băieți, o dragoste neîmpărtășită, un dor permanent de mamă, un tată abuziv, genul de combinație câștigătoare care te ține captiv, iată, 800 de pagini. Nu cred că am citit vreodată o carte atât de mare atât de ușor și spun asta ca pe un lucru bun. E scrisă cu nerv, talent, cu o perfectă stăpânire a sensurilor, cu jocuri de cuvinte și cu un firesc al vorbelor care uimește. Dar, cumva, asta nu e suficient să facă din The Goldfinch una dintre cărțile alea care te bântuie și o lasă în zona unei lecturi foarte plăcute care, digerată la rece, lasă mai puține urme decât te-ai aștepta când ești prins (și chiar ești prins!) în vâltoarea cititului.

Theo Decker, 13 ani,  își pierde mama, pe care o adora, într-un atentat terorist de la Muzeul de Artă din New York. Ea moare, el scapă, dar nu înainte de a-l întâlni pe Welty, prins și el în explozie, care-l convinge, înainte de am muri, să ia cu el pictura lui Fabritius, Sticletele – de unde și titlul cărții – și îi dă un inel pe care să-l ducă la o anumită adresă. Pe Welty îl remarcase Theo mai devreme – era acolo cu Pippa, o puștoaică roșcată pentru care eroul nostru a simțit un crush instant, dragoste ce-l va ține până la, cel puțin, finalul cărții. Pentru că tatăl său îi părăsise cu ceva timp în urmă, Theo se agață de familia bogată a unui prieten, Andy, încercând să evite să intre pe mâna serviciilor sociale. Stă la familia Barbour o perioadă, deprimat și nu prea bine integrat în mediul de acolo (frații lui Andy îi sunt ostili și doamna Barbour, în ciuda bunelor intenții și a grijii, dă dovadă de o răceală aristocratică). După nu mult timp, reapare tatăl în peisaj, care-l ia pe Theo în Vegas, unde se stabilise cu noua lui prietenă, Xandra. În Vegas, Theo se împrietenește cu Boris, băiatul unui emigrant rus care lucrează la o mină și, împreună, singuri și abandonați de cei care ar fi trebuit să fie responsabili, beau până nu mai pot, mor de foame, fură, se droghează. Unele dintre cele mai frumoase scene din carte sunt cu Boris și Theo, cu dinamica dintre ei, cu Theo cel introvertit și depresiv și cu Boris cel puternic, care știe cum să treacă peste lucruri, cu nopțile lor pline de aburi de tot felul și cu suferințele unor copii care nu contează prea mult pentru părinții lor abuzivi.

Dar leitmotivul cărții este pictura lui Fabritius, legată, de fapt, de trauma copilului care și-a pierdut mama la 13 ani – Theo o ascunde cu frică, conștient fiind de consecințele furtului unei celebre opere de artă. Cumva, Sticletele este epicentrul existenței lui, îl leagă de momentul morții mamei sale, care încă îl obsedează și îl leagă magic de Welty, de Hobbie și de Pippa.

Cine e Hobbie? Când Theo se duce la adresa dată de Welty să restituie inelul, găsește un magazin de antichități, unde Hobbie, partenerul lui Welty, restaurează mobilă la subsol (și aici urmează multe descrieri despre antichități, lemn, forme, restaurare, substanțe, cam prea multe pentru gustul meu neofit). Theo se împrietenește cu bătrânul Hobbie și, când se întoarce de la Vegas pentru că tatăl lui, dealer de droguri printre altele și jucător împătimit la pariuri, moare, rămâne în grija lui Hobbie pentru ca, atunci când termină studiile, să devină partener și să se ocupe de afacerea cu antichități. Pictura buclucașă duce, în ultima parte a cărții (a se citi în ultimele sute de pagini), la un iureș de întâmplări, aventuri, pe care nu vi le povestesc ca să nu vă stric lectura. Spun doar că iese cu împușcături.

De ce spuneam că, în ciuda unei intrigi aparent complicate, povestea e foarte simplă? Sunt câteva lucruri recurente, la care personajul nostru, pe tot parcursul bildungsromanului, căci asta este The Goldfinch, se întoarce: moartea mamei, pictura, prietenia cu Hobbie, dragostea pentru Pippa, prietenia cu Boris și familia Barbour. Orice gândește sau face Theo se învârte în jurul acestor teme obsedante, la care se raportează constant. Probabil ăsta e secretul care te face să nu lași cartea din mână, jonglarea ingenioasă, din mai multe perspective, cu lucrurile care ți-au devenit deja familiare. Și, un lucru de reproșat, cercurile astea repetitive se manifestă prin coincidențe, prin întâlniri neverosimile (după 10 ani, Theo dă de Boris într-un bar. În New York. Sigur…), practic printr-o intrigă căutată.

Problema e că… n-am nici un fel de dubiu în privința lui Theo. Îl cunosc prea bine, vorbește despre el prea în detaliu (cred că nici unul dintre noi n-ar fi în stare să pună în cuvinte atât de multe și atât de artistic aranjate ce simte într-un anumit moment), nu-l bănuiești de contradicții sau surprize prea mari.

În schimb, Boris este cu mult mai interesant și complicat, mai ales că-l privim indirect, prin ochii lui Theo, care nu-l înțelege întotdeauna, în ciuda conexiunii puternice dintre ei. E contradictoriu, în schimbare, imprevizibil, băiatul rău sau semi-rău care, până la urmă, le rezolvă pe toate, care combină atitudinea jemanfișistă cu implicarea, un personaj de la care nu știi întotdeauna la ce să te aștepți. Theo, chiar dacă la nivel de acțiune face și lucruri imprevizibile, nu te surprinde. Dar, iar aici intervine din nou marele merit al autoarei, chiar schiopătânde, personajele sunt vii, le vezi mișcându-se în fața ochilor, îți vorbesc, sună natural. Îți sunt aproape și Boris, și caldul și candidul Hobbie, ba chiar și doamna Barbour, care, în urma unor evenimente nefericite, își dă jos masca și coboară din sferele înaltei societăți newyorkeze, ba chiar și tatăl lui Theo, când îi vezi disperarea și încercările de a repara lucrurile.

Putea fi mai scurt? Daaa, lejer cu 2-300 de pagini. Oricât de fluent curge, te obosește la un moment dat personajul care descrie în amănunt ce simte și ce vede, abundența de detalii. Iar finalul? Prea pompos și filosofic și, așa, pun de pus în citate pe Facebook, o pleadorie călduță pentru nemurirea artei, despre magie, dragoste, bla bla.

E o lectură minunată și captivantă The Goildfinch. Nu-ți revealează nici un adevăr existențial (deși cred că și-a propus), dar te bagă cu totul într-o poveste fermecător scrisă, inteligentă, cu multe nuanțe, care te ține prizonier până la ultima pagină.