Bookaholic

De ceva timp am încetat să mai recomand ecranizările după Tolkien. Cei care îmi taie în mod obișnuit elanul fac parte din două categorii. Mai întâi sunt ne-consumatorii de epic fantasy, cărora poți să le povestești până ți se usucă limba de Codrul Întunecat, de Bag-End, de elfi, de istoriile spuse în jurul focului și butoiului cu hidromel, de pațaniile eroice ale unei cete de pitici și un hobbit, călare pe ponei, mânați de un vrăjitor sur spre un munte în măruntaiele căruia doarme un dragon îngropat în aur. Până ți se usucă limba, zic, maestre menestrel, și tot n-ai să le trezești interesul pentru baladele epice rescrise de echipa lui Peter Jackson în trilogiile LOTR și The Hobbit.

Le urmează categoria tolkien-iștilor puriști, iubitorii cărților lui Tolkien așa cum au fost ele scrise, fără floricele, concise, la obiect și nelungite cale de trei ani și trei filme, fără personaje și situații inventate, pure și clasice în autenticitatea lor de acum 70 de ani, când romanele serial fuseseră temporar uitate, iar publicul nu-l bătea la cap pe autor pentru încă un episod.

Și atunci cui îi mai povestesc eu despre Hobbitul 2, Dezolarea lui Smaug? Cei care nu vor să-l vadă, nu-l vor vedea, oricât de mult l-aș lăuda. Cei care îl așteptau, ca și mine, de acum un an, îl vor fi văzut deja din ziua lansării, acum două săptămâni. Îmi rămân cei care nici nu au văzut filmul, nici nu au citit cartea, pentru o dublă recomandare de lectură și vizionare a Hobbitului lui Tolkien și a Hobbitului lui Jackson, dat fiind că sunt două opere diferite și inseparabile.

Muntele singuratic în film (sus) și în ilustrațiile lui Tolkien (jos)

Printre puriștii mai sus menționați face parte, din nefericire, și fiul scriitorului, Christopher Tolkien, azi în vârstă de 89 de ani, care a spus într-un interviu recent, după ce refuzase să îl întâlnească pe Peter Jackson, că ”au eviscerat cartea [LOTR], făcând-o un film de acțiune pentru vârstele 15-25 de ani. Și se pare că și Hobbit-ul va fi la fel.”

Citind mai mult, afli despre eforturile lui Tolkien jr. de a opri transformarea moștenirii intelectuale a poveștilor tatălui său într-o franciză comercială și lipsită de farmec, și înțelegi poziția sa bătăioasă și intransigentă. Considerăm însă că dacă lumea se poate lipsi de Happy Meals cu hobbiți din plastic și parcuri de distracție cu tematica LOTR, aceeași lume ar fi fost mai săracă fără Hobbitul și LOTR-ul lui Peter Jackson, care au dus, incontestabil, după fiecare lansare de episod, la creșterea vânzărilor respectivelor cărți, cu siguranță reeditate și traduse în țări în care personajele lui Tolkien nu puseseră încă vreodată piciorul, și intrând în capete în care nu luaseră ființă până atunci.

Al doilea episod din aventurile hobbitului, care acoperă încă vreo 70 de pagini din cărțulia de sub 200 de pagini a Poveștii unui Hobbit, ne poartă printr-un nou iureș de aventuri de aproape 3 ore lungime. Ritmul e mai alert, presiunea timpului e puternică, Ziua lui Durin – prima zi a Anului Nou piticesc – se apropie, ea fiind ultima șansă de a găsi intrarea în Muntele Singuratic. În calea piticilor se pun de astă dată o pădure întreagă de păianjeni uriași, însetații de sânge gnomi (orcs) și niște elfi pădureni cam neprietenoși. Și călare, și pe jos, și plutind în butoaie, și transportați în ele, un lucru categoric sub demnitatea unui pitic, trupa ajunge la cea mai grea parte a călătoriei, confruntarea cu dragonul Smaug și recuperarea Muntelui, în același timp pregătindu-se pentru vremurile grele care se anunță odată cu întruparea Necromantului și apariția (prefigurând deja povestea din LOTR) lui Sauron.

Încheiem, ca și anul trecut, cu recomandarea de vedea filmul, este o bijuterie de imaginație și decor (cu un sesizabil progres in calitatea imaginii față de ”continuarea” LOTR de acum 10 ani). Piticii sunt o plăcere de urmărit, acum mai individualizați decât în episodul precedent, Martin Freeman din ce în ce mai confortabil în labele sale păroase de hobbit spărgător, iar Ian McKellen la fel de mucalit ca în toate aparițiile sale sub pălăria lui Gandalf.

Nu uitați nici de carte: Hobbitul s-a tradus la noi (tare frumos, de către Catinca Ralea, cu concursul lui Leon Levițchi pentru partea de versificație) în 1975. O mai găsiți pe la anticariate și v-o recomandăm (inclusiv pentru ilustrațiile Liviei Rusz). Dacă preferați ediția nouă, aceea a fost scoasă de editura RAO, la care mai găsiți și alte lucrări din seria de autor Tolkien. Daca o preferați în engleză (cu un limbaj frumos și accesibil chiar și adolescenților vorbitori de engleză, poate cu un dicționar alături), încercați la Cărturești.